Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 16). Promoția Omului Nou.

Penultimul episod al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Dacă vrei să citeşti episoadele anterioare, intră aici.

Camera mea e din ce în ce mai umedă, deși am avut grijă să nu las deschisă nici măcar fereastra de la baie. Astea sunt regulile pentru anotimpul ploios… Vă rugăm să nu întrerupeți funcționarea aparatului de aer condiționat, scrie pe bilețelul găsit azi în ușă. Degeaba. Aparatul nu face față, cu toate că funcționează în regim continuu. Hainele din dulap au început să putrezească. O pată de mucegai se întinde pe una dintre perechile de pantaloni. Cărțile sunt jilave de parcă ar fi ieșit de la saună. Până și așternutul e jilav. Umezeala m-a așteptat cuminte, cuibărită în pat, dar fără să se usuce de dor. Nu îmi fac griji. Până mâine dimineață cearceafurile se vor zvânta de la căldură corpului. Sting veioza cu abajur piramidal și rămân așa, întins pe spate, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Nu meditez. Doar mă gândesc puțin la ale mele.

Sunt un om înfricoșat, care se teme de umbra lui.

Umbra aceea de care nu scap oricât aș fugi, căci e făcută din antimaterie care deschide găuri negre sub tălpi. Nu am crezut să existe ceva care să mă îngrozească mai tare. Dar uite că există: meditația dinamică. M-am uitat pe YouTube până mi s-a făcut părul măciucă. Prin comparație, Gibberish e un cântecel de leagăn. Pe de altă parte, Jivan, Ananda, Wajid, Aishwarya sau Raja susțin că meditația dinamică e o cale de a te trezi din coșmar, un medicament împotriva identificării cu mintea și corpul, o metodă prin care poți decupla pilotul automat ca să vezi cine ești cu adevărat. Alții susțin contrariul. Și sunt cu duiumul. Geme Internetul de ei. Mai înverșunați sunt cei întorși la creștinism după îndelungi rătăciri pe coclaurile celorlalte religii sau tradiții spirituale, toate “de la Diavolul”. Pentru aceștia, meditația dinamică e poarta spre iad. Poate că ei au dreptate. Numai că eu sunt deja acolo, în iad…

Nu a trecut bine săptămâna și fascinația locului s-a retras din viața mea ca marea de la țărm în timpul refluxului. În urmă a rămas nisipul descoperit. Nisipul gol. De fapt, nu chiar gol: cochilii sparte, pești morți care se usucă la soare, alge și meduze în putrefacție, gunoaie… Parfumul dimineților, păunii care traversează aleile, bambușii legănați de vânt, piscina cea răcoroasă, deliciosul meniu strict vegetarian, ceaiul masala, noile prietenii înfiripate, munca și meditația, discursurile lui Osho de la fiecare întâlnire de seară s-au transformat într-o obișnuință ternă, vecină cu disperarea.

Nu pot să nu remarc faptul că nici celelalte robe stacojii nu sunt mai fericite.

Prezentul promis nu pare să fie decât un concept frumos de marketing și cam atât… Osho created here a wonderful Buddha-field… We all are Buddhas… We are Buddhas in meditation and Zorbas in enjoying life… Sunt vorbe care îmi răsună doar în urechi, nu și în inimă. Sloganuri publicitare… Spre deosebire de noii veniți printre care mă număr, exaltați sau îngroziți de propriile fantezii legate de locul acesta, mai vechii fac eforturi să se arate realizați spiritual. Înfloresc subit când sunt băgați în seamă și vorbesc cu însuflețire despre adevăr, despre cât de minunată e căutarea spirituală și despre cât de intense poate fi un workshop sau altul, presărând totul cu citate din Osho… Nu are cum să fie asta calea. Asta nu e decât o alee printre raioanele unui supermarket… Mda. Cred că a sosit ceasul profețit de Ananda. Cufărul pe care l-am adus în cârcă de peste mări și zări s-a deschis și toate bulendrele s-au trezit acum că vor afară, la aer, la soare, la sortat, la spălat, la uscat, la călcat. La început destul de firav, cât să nu-l iau prea tare în serios, sentimentul de separare față de cei din jur a crescut în ultimele zile ca aluatul dospit. Sunt din ce în ce mai deprimat. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gustul coclit al fricii că nu aparțin și că nu am cum să aparțin și cui să aparțin, că nu țin de nimeni și de nimic, că nu țin la nimeni și la nimic. Mă încearcă o frică teribilă de singurătate, pe care nu o pot împărtăși. Dacă aș putea, nu s-ar mai numi singurătate. Asta e și ideea. Singurătatea o trăiești de unul singur. Cu cât sunt mai strânse îmbrățișările, cu atât mă simt eu mai departe. The Osho hugs… The Sega bugs… Curcubeul m-a luat în brațe și mi-a spus pe un ton foarte serios că în mine e un război. Un război între asta și asta, mi-a atins ea cu degetul mai întâi inima apoi fruntea. Meditation – peace, a râs apoi Curcubeul.

În Auditorium, un moș cu barbă lungă și albă, costumat caraghios, ne vorbește nouă, fantomelor în pijamale albe din fața marelui ecran, despre “o comunitate religioasă și nu o religie”, care va cuprinde inevitabil întreaga lume. Toate religiile sunt pe ducă. Iubirea e tot ce contează. Iubirea autentică, nefățarnică, neposesivă, neagățătoare. Iubirea care presupune un singur sacrificiu: al propriului eu…

Love și beloved, cuvintele cel mai des folosite aici, sună ca tulpinile de bambus. A gol. Dar cuvintele pe care le-am citit azi dimineață pe afișul pus la Centrul de Informare mă urmăresc încă:

Un om hotărât ar trebui să simtă că s-a întâmplat ceva cu el după 7 zile de meditație dinamică. Ar trebui să fie alt om la sfârșitul celor 7 zile.

Garantat de Osho.

Pun ceasul să sune la 5:30. De mâine dimineață, în fiecare zi de la 6, timp de 7 zile, câte o oră de meditație dinamică. Sunt sătul de mine, de cel pe care îl știu. Așa că mâine salt în necunoscut. Hu, hu, hu! De mâine, curățenie generală. Sau pierzanie totală. M-am hotărât.

(va urma)