Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 26). Resurse lăuntrice pentru muncă şi viaţă.

…Îmi amintesc încercările mele de a fugi mereu, revenind însă mai devreme sau mai târziu în același punct. Mereu în același punct. Un fugar care se trezește în aceeași închisoare după fiecare evadare. Ca și cum ar fi visat că evadează. Fără “ca și cum”. Prizonierul nu a evadat niciodată. El doar a visat că evadează. Și martorul vede limpede că nici prizonierul nu e altceva decât un vis. Fuga… e un vis într-un alt vis.

Cu ochii minții revăd pe repede înainte schimbările din viața mea, oamenii pe care i-am cunoscut și care au dispărut, iubirile pe care le-am pierdut sau de care m-am lepădat, pasiunile pe care le-am abandonat, lucrurile sau ființele de care m-am agățat și pe care mai apoi le-am lăsat ca să mă agăț de altele, văd fire de iarbă ivite printre ruine și fire argintii apărute la tâmple. O văd și pe Suzy, un ghemotoc de blană abandonat în zăpadă, dârdâind aproape de moarte în fața unei porți nepăsătoare și reci. Și văd ghemotocul cum se transformă deodată într-un purceluș care latră subțire prin casă, uneori vesel, alteori trist. Purcelușul devine apoi o lupoaică frumoasă și mândră, cu urechile drepte în sus, cu ochii căprui de prințesă și pas de patruped manechin. Departe, dintr-o curte de țară, o cățea urlă la lună așteptând să mă-ntorc…

Desenul meu e de nerecunoscut. Norișorii cei albi și pufoși pe care i-am desenat pe un cer albastru sunt acum galbeni, iar cerul e negru ca smoala și împânzit de steluțe ca niște floricele de câmp, cu petale în toate culorile curcubeului. Ah, Curcubeul…

…Mulțumesc pentru jobul meu, care îmi displace profund, îi spun lui Yogendra când îmi vine rândul să răspund la întrebarea “Ce merge și ce nu merge în munca noastră?”. Îmi vine să-mi iau picioarele la spinare, dar nu, de data asta nu o voi mai face. Recunosc că nu reușesc să mă implic cu totul în munca mea, recunosc faptul că cea mai mică neplăcere mă pune pe fugă, numai că acum înțeleg că fuga e o amăgire. Fuga reală e fuga de mine însumi. Așa că nu o să mai fug. Nowhere to go. O să rămân pe loc și o să văd ce se întâmplă…

Pauză de ceai. La Cafenea cu Jivan și Param.

Ai o freză tare urâțică, mă compătimește fostul stilist. M-am tuns zero înainte să plec în India și de atunci mi-am lăsat părul să crească în voie, fără să mă îngrijesc să-i dau o formă mai acătării. I don’t wanna be pretty, răspund repezit. Australianul râde molcom și își trece mâna prin părul meu, ciufulindu-l mai tare. Dacă aș fi gay ca el, poate că nu m-ar fi deranjat gestul, poate că aș fi reacționat chiar invers, dar așa mi-am retras capul între umeri, ca o broască țestoasă. Iar îmi vine să fug?

Jivan, cu ale ei. Nu mai poate de încântare că analizele i-au ieșit bine. Se speriase degeaba. Nu are cancer, așa cum crezuse… Well, I have cancer, ne spune Param cu aerul cel mai firesc din lume. Parcă ne-ar fi vorbit despre bigudiuri. La masa noastră se lasă o tăcere grea, stânjenitoare. Ca să îmi fac de lucru, mai pun un pliculeț de zahăr în ceai, pe care îl beau apoi dintr-o sorbitură. Jivan își amintește brusc că mai are nu știu ce treburi de rezolvat, se ridică în grabă și pleacă. Am rămas noi doi. Eu și Param. Nu o să fug. Doar nu o să se dea la mine așa, ziua în amiaza mare.

Param… pe bune? rup eu tăcerea, neîndrăznind să mă uit în ochii lui. Îmi răspunde liniștit și detașat, de parcă mi-ar vorbi despre fixative. Când am împlinit 50 de ani am hotărât să las totul și să mă dedic în întregime lui Dumnezeu, adevărului, Osho, whatever… La nici două săptămâni după ce am luat decizia asta radicală, am aflat că am cancer. Îl duc în mine de 3 ani.

Pe cât pare el de împăcat, pe atât sunt eu de înspăimântat. Unul dintre noi doi trebuie să sufere și se pare că nu Param e acela. Param, aș fi jurat că tu ne îngropi pe toți, la cât de plin de viață ești, îngaim eu. Aparențe, surâde el. Sunt plin de moarte, Sega… Iar eu sunt sclavul aparențelor, mărturisesc plecând privirea. You’re ok, zâmbește australianul cu bucle însorite, să știi că boala nu e rea. Mă ajută să mă transform. Sunt recunoscător că o am. Mă folosesc de dureri ca să merg mai adânc în mine însumi…

…Cum e să fii cu totul în durere? Dintr-o dată îmi aduc aminte de călugării care îi mulțumesc fierbinte lui Dumnezeu pentru suferințele primite și îi spun și lui toate astea. Același surâs abia schițat, atât de liniștit. Param nu e prizonierul bolii lui. Param e un om liber. Îl îmbrățișez strâns. Nu îl îmbrățișez atât pe el, cât mă îmbrățișez pe mine, tremurând în fața bolii, a morții și a homosexualității. Param simte asta, dar nu mă respinge. Dimpotrivă. Mă strânge în brațe cu aceeași intensitate. Îmi pare rău, murmur eu la urechea lui. Nu ai de ce, îmi șoptește el blând. Totul e ok, Sega. Totul e absolut ok…

Bhagwan, nu ați spus niciodată “îmi pare rău”, chiar nu aveți nici un regret? Îmi pare rău… Îmi pare rău că nu regret nimic. Tot ce am făcut în viața mea, am făcut din toată inima. Dar voi sunteți plini de regrete pentru că mintea voastră e împărțită. O parte vrea ceva, cealaltă altceva. Și orice ați alege, una dintre părți vă va face mereu să regretați. În ceea ce mă privește, îmi pare bine… că îmi pare rău.

Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului dând un click aici.

Sursa foto.