. Ggggibbbberrrisssssh.)
Deși se menționează clar, de nenumărate ori și în toate regulamentele de ordine interioară, că trebuie să păstrezi liniștea în Auditorium și să ieși înainte să strănuți, să tușești, să sughiți sau să scoți alte sunete dubioase, indienii nu se sinchisesc să respecte conduita.
Ori nu înțeleg, ori o fac înadins. Sforăie, își trag nasul, râgâie, tușesc, sughiță, oftează, zăngănesc din clopoțeii atârnați în jurul gleznelor și trag pârțuri zgomotoase, de cele mai multe ori mirositoare. După care se fac că plouă.
Noi, vesticii
La polul opus suntem noi, vesticii. Monumente de bun simț și bună creștere, de liniște meditativă exemplară. Award winning Buddha postures of the year. Când ne încearcă strănutul, sughițul, tușitul sau pârțul, ne ținem răsuflarea sau vintrele cât lipăim până la una dintre ușile masive din lemn, din fundul sălii. De acolo o zbughim pe trepte în jos și abia când ajungem la o distanță sigură de piramidă declanșăm explozia.
Noi, vesticii, suntem necruțători cu cei care încalcă regulile. Când dibuim indianul care a strănutat, a tușit, a sughițat, a zăngănit din clopoței, a tras un pârț sau a sforăit, ne punem frumușel în patru labe să nu-i deranjăm pe ceilalți colegi meditatori, ne târâm cu băgare de seamă până la infam, îl apucăm de mânecă și îi arătăm, fără o vorbă, ieșirea.
În acele clipe încordate, privirea indianului exprimă “da’ ce-am făcut, frate, manca-ți-aș, să moară copilașii mei?”, iar privirea vesticului exprimă neîndurare, în numele tuturor celor maltratați auditiv sau olfactiv. Un deget acuzator îndreptat spre indianul nesăbuit, apoi același deget șfichiund către ieșire. Indianul se face că nu înțelege. Vesticul își pierde cumpătul. Spiritul dreptății se transformă iute în furie mocnită. Vesticul i-ar trage indianului o scatoalcă. Indianul mai degrabă ar încasa-o decât să părăsească adunarea.
Când tensiunea atinge apogeul, intervine Devagit. Șeful suprem al porților se ridică de la locul său și se avântă spre scena conflictului în salturi mari, ca un maimuțoi fioros, cu o falcă în vârful piramidei și cu alta în pardoseala de marmură neagră, care se zguduie sub călcătura sa viguroasă. În penumbra din Auditorium, indianul are teribila impresie că însuși Hanuman se năpustește asupra lui să îl nimicească. Înfricoșat de apariție, bietul Ravana își adună rapid catrafusele și zdupăie către ieșire înainte ca mâna lungă a lui Devagit să îl ajungă. Pacea în Auditorium fiind restabilită, șeful porților se întoarce mulțumit la locul său, așezându-se pe perna de meditație ca un samurai bătrân și înțelept, care știe că arta războiului înseamnă să păstrezi liniștea fără vărsare de sânge.
Gibberish.
Două minute în care dai drumul la tot ce iți trece prin cap. Două minute în care bolborosești într-o limbă pe care n-o ştii sau pe care tocmai ai inventat-o. Două minute în care poți să și urli, dacă nu iți vine altceva mai bun la gură. Buuum, o lovitură strașnică slobozită în darabană și iadul își deschide larg porțile. Vesticii fac ca toți dracii. Mai au puțin și se dau cu capul de pereți. Schiaună, mârâie, latră, behăie, guiță ca niște porci haituiți la Ignat, pleoscăie, boncăluiesc, rag, orăcăie, plesnesc marmura cu palmele și vorbesc în limbi, ca penticostalii. Stingheri, indienii se străduiesc să țină pasul, dar se pierd în vacarmul vesticilor. Oricât s-ar opinti și oricât de mulți ar fi, indienii nu se pot integra în corul atonal occidental. Le surprind privirile derutate. Unii, mai curajoși, încearcă marea cu sarea, se screm cât îi țin puterile, dar nu sunt în stare să scoată decât niște gângureli timide.
La sfârșit, când luminile se reaprind în Auditorium, indienii rămân să se închine la ecranul stins de pe care a vorbit Osho, în timp ce vesticii trec printre ei nepăsători, strănutând și tușind, trăgându-și nasurile sau dregându-și glasurile distruse la Gibberish.
Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului accesând site-ul Sega Namaste.
Comentarii - Niciun comentariu