Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 28). Frumoasa și Bezna.

Timp de 7 zile, de la 9 seara, câte o oră în camera întunecoasă. The Beauty of Darkness – un alt curs oferit lucrătorilor cu generozitate de către Multiversitate, la prețul special de 800 de rupii, jumătate din cel oficial.

Întunericul este mai vechi decât lumina. Lumina apare și dispare. Întunericul dăinuie. Priviți întunericul cu ochii larg deschiși. Lăsați întunericul din exterior să vă pătrundă, să se contopească cu cel din interiorul vostru. Nu vă fie teamă. Întunericul înseamnă liniște…

După ce auzi astfel de vorbe, extrase dintr-o înregistrare mai veche cu Osho, nu prea îți vine să mai zici “Da, cumpăr!”. Numai că eu m-am repezit încă de acum câteva zile să cumpăr, bucuros de chilipir… Totuși, temerile mele s-au dovedit nefondate. S-au risipit numaidecât, odată cu ultimii stropi de lumină. A început însă o luptă grea cu somnul. Camera de la subsol era atât de bine izolată încât nici fotonul nu răzbătea. Cu ochii deschiși sau cu ei închiși era totuna. M-am simțit la fel de orb ca un liliac. Imposibil să-mi văd lungul nasului, darămite colegii de lângă. Din când în când, îmi pipăiam pleoapele să văd dacă mai sunt treaz și dacă mai țin ochii deschiși, atât era de groasă bezna. La un moment dat, am simțit o atingere pe mână. Am tresărit. Stop snoring, Sega, am auzit-o pe Satto șoptind din dreapta mea. Sforăiam? Înseamnă că am ațipit și am visat că mă pipăi ca să văd dacă sunt treaz.

Clinchetul clopoțelului de argint ne anunță să luăm poziția foetusului: ghemuiți pe o parte, cu o pernă între genunchi. Ațipesc din nou, însă din cauza poziției nu sforăi, așa că nu mă mai trezește nimeni până la sfârșitul orei, când clopoțelul răsună iar.

Ekta, facilitatoarea, aprinde luminile treptat, cu grijă să nu ne ardă retina obișnuită cu întunericul adânc. Ieșim cu toții de la subsol, muți ca niște pești congelați. Ceasul arată 10. Mi-e foame, dar nu mai găsesc nimic de mâncare; restaurantul s-a închis. Dau să plec, însă Eddie Murphy, the beloved chef, îmi taie calea cu zâmbetul lui ca o reclamă la pastă de dinți. În mână ține o farfurie plină cu bunătăți. That’s for you, sir…

Cocorul Din Buddha Grove

Din ’87 când Osho s-a întors la Pune și până în ’90, când he left his body, aici, în Buddha Grove, se adunau seară de seară peste 3.000 de suflete. Pe vremea aceea îi spunea Buddha Hall. Locul era împrejmuit cu plase împotriva țânțarilor și arăta ca un cort imens. Elegantul Rolls Royce condus de Ananda pornea din Chuang Tzu, făcea un mic ocol prin spatele complexului, intra pe poarta principală, rula încetișor pe alee și oprea în spatele scenei. Osho cobora din mașină, ne saluta cu Namaste, iar noi îl întâmpinam cu urale, flori, muzică și dans. Apoi se așeza pe fotoliul amplasat chiar aici, pe podiumul din fața ta, și răspundea la întrebări timp de trei ore, îmi povestește Swami Gopi Krishna, sannyasin-ul bătrân și cumsecade, un indian despre care aș zice că e fratele geamăn al unui călugăr grec, întâlnit de mine pe cărările Muntelui Athos. Prima oară, Swami Gopi Krishna a venit la Pune în ’87. După moartea lui Osho a luat o pauză mai lungă, dar s-a întors în 2005. De atunci revine regulat.

Chiar dacă he left his body, energia lui e încă aici, cu noi, continuă Swami Gopi Krishna, emoționat. Energia lui e peste tot, în parfumul aerului pe care îl respirăm, în foșnetul copacilor, în marmura pe care călcăm…

Bătrânului sannyasin i se umezesc ochii. Când era Osho aici, intram cu toții în transă de cum îl vedeam, atât de puternică era energia lui… Ei, acum se pare că nu mai e chiar așa, comentez eu. S-au schimbat multe… Așa e, s-au schimbat multe, oftează el. Dar să știi că asta a fost viziunea lui, Sega. Osho a vrut ca ashramul să fie transformat în stațiune. A fost planul lui. A vrut să fie sigur că în jurul lui nu se va forma o mișcare religioasă. A vrut ca oamenii să învețe să fie liberi, să-l descopere pe Buddha din interiorul lor…

E 7:20 și în Buddha Grove sosește Maneesh. Pentru o jumătate de oră de Chi-Kung și altă jumătate de Tai-Chi.

Mai sunt cu mine Swami Gopi Krishna și alți câțiva pasionați de filme cu călugări Shaolin. Începem cu o încălzire ușoară, o adaptare a meditației kundalini. Trebuie să scanăm mental corpul, din tălpi până în creștet, scuturându-ne ca electrocutați. Urmează un set de exerciții de Chi-Kung, străvechea artă chinezească de canalizare a energiei. Prin mișcări ample, rotunde, fluide și executate lent, ne umplem de prospețimea dimineții. După jumătate de oră avem rezervorul plin. Putem începe Tai-Chi, meditația în mișcare. Astăzi studiem postura cocorului care își desface aripile.

Coccisul rotit spre înainte, ca și cum am ține coada între picioare. Coloana dreaptă, de parcă cineva ne-ar trage în sus de un fir invizibil, fixat în vârful capului. Brațul drept ridicat, cu palma în prelungirea antebrațului, ușor răsucită spre interior și depășind puțin nivelul capului. Brațul stâng arcuit, cu palma privind în jos. Piciorul stâng sprijinit pe vârful degetelor, la un pas înaintea piciorului drept, care suportă toată greutatea. Gol și plin. Yin și Yang. Conștientizăm dualitatea din propriul corp în timp ce Maneesh trece pe la fiecare în parte să ne corecteze poziția ca să ne găsim echilibrul.