Namaste (ep. 30). Cele 10.000 de iubite ale lui Krishna.

Enlightment

Am numit-o Ghiocel din cauza tunsorii. E o chinezoaică frumoasă, la vreo 50 de ani, care nu intră în vorbă cu nimeni. Și nici nu am văzut pe nimeni să între în vorbă cu ea. În fiecare dimineață, Ghiocel vine să mediteze în fața micii cascade artificiale din dreptul biroului meu. Nu întârzie niciodată. La ora 9 fix, când eu descui ușa, ea e acolo. Dacă în difuzoarele din Buddha Grove s-ar auzi Primăvara lui Vivaldi, Ghiocel ar putea fi luată drept prim-solista baletului cu același nume. Mișcările ei grațioase dinainte să se așeze în postura de meditație par să exprime aventura unei flori care străpunge stratul de zăpadă ca să vadă soarele pentru întâia oară.

După ce își flexează bine toate articulațiile, chinezoaica cea frumoasă intră în meditație cu picioarele încrucișate sub ea și cu spatele perfect drept, ținând mâinile pe genunchi, una cu palma în sus, cealaltă cu palma în jos. Dintr-o dată, Ghiocel se transformă în Statuie și așa rămâne până la prânz. M-aș uita la ea ore în șir, dar astăzi trebuie să dau din nou o mână de ajutor la Dimineața de Bun Venit. În timp ce fug spre Plaza, îmi amintesc fără nicio bucurie că mâine-poimâine va trebui să fac eu însumi pe facilitatorul. I-am mărturisit deunăzi Aishwaryei că n-aș prea avea chef să… Exclus, mi-a tăiat ea elanul. It’s part of the program, Sega, să n-aud nici un “dar”, bine? Aishwarya, dar…

Astăzi, grupul nou-veniților e condus de Zuri, proprietara unei case de producție din Africa de Sud. A aterizat la Mumbai acum patru luni ca să filmeze o reclamă de câteva sute de mii de dolari. Acolo a aflat de Osho și de stabilimentul din Pune. A lăsat totul baltă într-o clipă și a venit aici pentru o vizită scurtă, de câteva zile. Și zilele s-au făcut luni. Breakdown, mi-a spus, în timp ce pe ecranului MacBook-ului ei se perindau luptători de sumo efectuând mișcări de balet în fustițe roz. Asta e ultima reclamă pe care am produs-o, mi-a explicat ea fără entuziasm. A plecat pe la jumătatea filmării. Și-a băgat picioarele și a plecat. A simțit că nu mai rezistă. După zece ani în foc continuu, asta ar fi prima vacanță adevărată. Are noroc de angajați destoinici care pot duce lucrurile la bun sfârșit și fără prezența ei. Mai sunt câteva proiecte mari în derulare dintre care unul în valoare de jumătate de milion de dolari, care urmează să se filmeze la Los Angeles. Când compania nu va mai avea nimic pe rol, se va întoarce în arenă să lupte pentru noi contracte. Dar până atunci va rămâne la Osho…

Dacă nu veneam aici ajungeam la balamuc, îmi mărturisește Zuri înainte să intrăm în sală. Păi să știi că până și din numele tău lipsește o doagă, risc eu o glumă, dar râd singur. Degeaba mă chinui să îi traduc în engleză ce înseamnă “ZurLi” în română, că nu pricepe. În schimb, mă pedepsește:

– Sega, te rog să demonstrezi noilor veniți meditația dinamică…

Nu am încotro. N-am mai practicat demult – de când cu răceala aia zdravănă – și mi-am cam ieșit din formă dar, ca orice regizor de reclame ratat, nu vreau să o dezamăgesc pe doamna producător. Prin urmare, mă hotărăsc să dau din mine tot ce e mai bun în fața novicilor sperioși, parcă aduși la Welcome Morning cu arcanul și sâneața.

Respirație pe nas, intensă, rapidă și haotică, din tot corpul. O scurtă criză de nervi, cathartică. Salturi aterizând pe tălpi, cu mâinile perfect întinse în sus, mantra guturală “Hu!” și… minune! Cu cât sar mai mult, cu atât mă încarc mai tare, exact așa cum spunea Osho. În loc să obosesc, mă simt din ce în ce mai plin de forță. Sunt inundat de un flux de energie, care urcă prin picioare și ajunge până în vârful degetelor de la mâini. Parcă aș fi o baterie ținută în priză. Pielea mi se face ca de găină și îmi simt brațele de parcă ar fi doi electrozi. Am devenit o mașină de sărit și nu vreau să mă mai opresc. O dată cu energia crește și încrederea în mine: vreau să mă reapuc de treabă, acum simt că pot, da. Auditoriumule, păzea! Mă întorc curând să te văd în zori de zi! Nu glumesc, țin’te bine!

Ascultați Osho ca și cum ați asculta o apă curgătoare, ca și cum ați asculta vântul, continuă Zuri pornind CD-ul, mulțumită de prestația mea. Ascult cu ochii închiși cum Osho povestește ceva despre samovare, ceaiuri și zen, însă de la un moment dat încolo cuvintele își pierd conturul, apoi sensul, dizolvându-se în ceva ca un freamăt îndepărtat de cascadă. Atenția mea rămâne însă perfect trează, fără să alunece în gânduri sau în vise, iar spațiile dintre cuvintele lui Osho devin tot atâtea porți prin care pătrund adânc în mine însumi.

Endarkenment

Îi comunic Ektei părerea mea cum că meditația noastră în întuneric simbolizează moartea și renașterea. Murim când lumina se stinge, ne dizolvăm în negrul infinit, trecem apoi în poziția foetusului ca și cum am intra în pântecele mamei, după care sună clopoțelul, se aprinde lumina și iată-ne născuți din nou. Ekta e foarte surprinsă de interpretarea mea. Hmm… Ja? Ja, ja, hmm… Ja?! Mai mult feedback n-am putut scoate de la ea. Își pierduse celelalte cuvinte prin întuneric. Adevărul e că îți vine destul de greu să vorbești după ce-ai căscat ochii și gura în beznă atâta vreme.

Things may pop up, ja, ja, ne-a spus Ekta înainte să ne scufundăm pentru încă o oră în the beauty of darkness. O oră din care nu am mai dormit nici o secundă. O oră în care nu știu cum s-a făcut, dar am perceput clar contrastul dintre întuneric și ființa mea. Am realizat că noi suntem lumina. Și că suntem aici ca să creștem această lumină, să o ducem mai departe, să desțelenim, cum ar veni, întunericul, fie prin multiplicare, fie prin iluminare. Sau am visat despre toate astea?

Puțin iluminat și deloc multiplicat, ies din beci pus pe fapte mari. În loc să mă retrag în cameră precum restul colegilor, mă îndrept spre Plaza, atras de muzica fermecată, interpretată la sitar, fluier și tabla. Ajuns acolo, descopăr lumea prinsă în două cercuri largi, care se rotesc în jurul aceluiași centru, dar în sensuri opuse. Cercul exterior e al barbaților, cel interior al femeilor. Și unii și alții au câte două bețe în mâini. Bețele se încrucișează o dată la câteva secunde, când femeile și barbații ajung unul în dreptul celuilalt. Cu toții fac apoi o piruetă, cum șade bine unui dans de societate. Nu e greu deloc.

Intru și eu în horă. Încrucișez bețele și în special privirile cu trei grații cu piele de ciocolată și ochi de tăciune, dinți de sidef și buze numai bune de sărutat. Aș jura că sunt surori. Chiar și suntem, îmi spun ele la un ceai, după dans. Suntem cele trei grații din Gujarat: Prem Bhakti, Prem Anurada și Prem Saraswati… Prem e numele vostru de familie? întreb eu, naiv. O, nuuu, puișor, Prem înseamnă “iubire”. Toate trei suntem iubire, râd ele drăgălaș. Îmi povestesc apoi despre dansul pe care tocmai l-am dansat împreună. E un dans tradițional indian, care evocă întâlnirea lui Krishna cu ale sale 10.000 de iubite, chicotesc ele.

Nu mai rezist. Toropit de iubire și îngreunat de întuneric, mă retrag la somn, în cămăruța mea, cu Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare în gând.

Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului accesând site-ul Sega Namaste.

Sursă imagine.