Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (Ep. 5): Demonii

Episodul 5 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Episodul anterior îl găseşti aici.

Mă așez timid pe unul dintre scaunele de plastic din fundul sălii. Nu știu ce să fac, așa că nu fac decât să stau, să aștept și să privesc în jur. Îl recunosc pe Wajid, undeva în față. Ah, uite-o și pe Kalakeli, în dreapta. Suzanne e și ea, lângă coloană. Swami Shyaamala Giri nu e, în schimb o văd pe Samiti, chiar în centru. Aproape toată lumea pe care o cunosc e aici. Locul începe să devină familiar, așă că mă relaxez puțin. Între timp, pe scenă, muzicienii sunt gata. Toboșarul lovește bețele între ele: 1… 2… 3… Și începe muzica. E o piesă instrumentală, fără vlagă și personalitate, pe acorduri clasice de rock. Chitara, basul, clapele și tobele sună dulceag, ca la adunările neoprotestante, numai că mulțimea de robe albe nu ține cont de calitatea sau de originalitatea muzicii. Toată lumea se zbenguie fericită. Fiecare dansează sau mai bine zis se scutură în legea lui. Rămân în continuare singurul care nu face nimic. Mi-e nu știu cum să mă ridic și să încep să mă scălâmbăi și eu așa, ca un apucat. Îmi simt picioarele atât de grele încât abia ridic unul ca să îl așez peste celălalt. Rămân pe loc, nemișcat, ca un soldățel de plumb în rezervă.

După vreo zece minute de zbânțuială, muzica se oprește brusc și toată lumea răcnește cu mâinile ridicate: Oshooo! Părul se zburlește pe mine instantaneu, iar muzicienii reiau tema în forță, pe un ritm mai alert. Câteva minute mai târziu se opresc iarăși. “Oshooo!” se aude și mai tare. Din toți plămânii. Nu și dintr-ai mei. Eu mă țin deoparte. Muzica se pornește din nou, aducând lumea la incandescență. Cred că și marmura s-a încins la cât de frământată e în picioare. Precaut, îmi sprijin călcâiele de marginea scaunului. Îmi înlănțui gleznele cu brațele și pun bărbia pe genunchi. E poziția ideală pentru întâmpinarea celor trei ovații finale: Oshooo, Oshoooo, Oshooooo… Nu știu ce fac oamenii ăștia, dar eu unul nu am venit aici pentru osanale. Poate că ar fi mai bine să plec. Curiozitatea de a vedea ce se întâmplă mai departe mă ține însă în loc.

În sfârșit, s-a făcut liniște. Muzicienii se retrag la locurile lor răspândite prin sală. Ceilalți se mai foiesc puțin pe pernele de meditație sau pe scaunele cu spătar și fără picioare, rămânând apoi nemișcați ca niște statui. Doar respirația zgomotoasă a celor care s-au agitat mai tare la dans și zumzetul discret al aparatelor de aer condiționat mai tulbură liniștea altminteri perfectă… Și muzica începe din nou, maiestuoasă. De data asta, din difuzoare se revarsă arpegiile dulci și alambicate ale unui sitar, pe care un fluier de bambus le împodobește catifelat cu motive indiene rafinate. Pe ritmul unei tabla, inima începe să bată și ea. Închid ochii și mă las în voia armoniilor divine. Ritmul se întețește. Sunt luat pe sus de trilurile fermecate ale fluierului de bambus și înălțat spre ceva ce presimt că va fi apoteotic. Parcă aș urca la cer cu o viteză amețitoare. Mă aștept dintr-o clipă într-alta la o epifanie de proporții. Însă, dintr-o dată… tăcere. E ca și cum aș ieși din câmpul de gravitație terestru. Lipsit de greutate, plutesc acum printre stele și mă minunez de măreția universului. Din păcate, odiseea spațială nu durează prea mult. Sunt întors brutal cu picioarele pe pământ de o tobă mare, izbită cu sete undeva în spatele scenei. Să îmi sară sufletul, nu alta. Deschid ochii.

Luminile se fac mici de tot, ca la cinematograf, și deasupra scenei, din tavan, coboară un ecran mare de proiecție. Ecranul prinde viață și Osho însuși apare în prim-plan. Arată exact ca în pozele ricșarului care m-a adus aici cu o zi în urmă. Cadrul se lărgește și observ că nesuferita de căciuliță se asortează acum la un costum impunător, cu umerii lățiți prin două ștraifuri aurii, matlasate. Costumul se aseamănă cu un kimono de gală, etalat în toată splendoarea. Ca un mare împărat pe tronul său, Osho stă picior peste picior într-un jilț incrustat cu perle, diamante sau poate simple paiete argintii – nu îmi dau seama. Habar nu am despre ce a vorbit timp de o oră și jumătate. Căciulița, kimonoul și fotoliul mi-au captat întreagă atenție. Fascinație și repulsie, amestecate. Mai mult repulsie. Ce-i cu bâlciul ăsta? Pentru o seară de carnaval am bătut eu atâta drum? Pentru un împărat care îmi vorbește dintr-un ecran? Și, la urma urmei, ce caut eu aici, în cămașa asta albă de noapte? Totul nu e decât o farsă ridicolă, nu-i așa? Nu-i așa?? Nu are însă cine să îmi răspundă, pentru că întrebările sunt nerostite. Iar cu ceilalți nu prea se poate interacționa fiindcă toți sunt cu ochii la ecran, prinși ca într-o vrajă.

Osho spune un banc, pe care numai eu nu îl înțeleg. Toți în afară de mine râd isteric, până când toba răsună din nou, lovită crunt în pântece. Și iadul se dezlănțuie pe neașteptate, cu o furie de nedescris. Sega, tu care ai intrat aici, lasă orice speranță… Lasă totul și fugi, dacă mai poți. Ceilalți s-au transformat în demoni care gesticulează haotic și bolborosesc vorbe fără noimă. Fiori reci mă străbat din creștet până în tălpi. Mă fac mic cât un purice pe scaunul meu și îmi acopăr urechile cu palmele. Ce caut aici? Ce caut aici? Ce caut aici? Îmi pun întrebarea în buclă, cu mâinile la urechi, crezând că asta mă va apăra. Dar sunetele dezarticulate, urletele, țipetele, văicărelile, pleoscăiturile, chicotelile, mugetele, cotcodăcelile, lătrăturile, miorlăielile, horcăielile și toate celelalte schimonoseli vocale răzbat până la mine. Intru în panică. Ceilalți fac ca toți dracii. La naiba: ceilalți chiar sunt toți dracii! Împietrit de spaimă, caut chipurile familiare printre ceilalți. Nu îmi ia mult să le găsesc: Wajid se scutură ca un epileptic, Samiti se bălăngăne înainte și înapoi, Suzanne țipă ca din gură de șarpe și Kalakeli își smulge părul din cap. Mă stăpânesc cu greu să nu o rup la fugă. Inspir adânc și pentru a doua oară zilele astea mă agăț de cruciulița de lemn de la gât, ca să nu mă înghită hăul. În gură simt gustul metalic al fricii. O femeie din primele rânduri se ridică în grabă și traversează sala, alergând spre ieșire. O văd mai bine când se apropie de mine. E lividă la față și privirile îi sunt rătăcite. Când ochii ni se întâlnesc, femeia are o reacție care mă înspăimântă. Parcă iar fi văzut un zombi. Să mă fi transformat și eu într-un demon?!? Tot sângele îmi fuge în picioare și groaza mușcă feroce din stomac. Însă când femeia trece zdupăind pe lângă mine, știu că nu o voi urma. Ceva din adâncul meu îmi spune că dacă ies acum pe ușa aia, rămân cu hărmălaia diavolească în cap pentru totdeauna, oriunde mă duc. Așa că voi rămâne pe loc, orice ar fi. Trebuie să rămân. Trebuie să știu că treaba asta se termină la un moment dat. Că nebunia are un sfârșit. Trebuie să aibă un sfârșit. Strâng și mai tare în pumn cruciulița de lemn și aștept, terifiat.

O nouă lovitură în tobă aduce liniștea după care tânjeam. Osho vorbește din nou prin difuzoare fără ca vorbele să fie însoțite de imagini, îndemnându-ne cu blândețe să ne abandonăm acestei clipe si să mergem în adânc, către centrul nostru. Mai adânc, și mai adânc, cat mai adânc… În timp ce toți ceilalți cad lați, abandonându-se clipei după ședința de exorcizare, eu rămân vajnic pe scaunul meu, cu ochii cât cepele, veghiind cu mâna încleștată pe cruciuliță. Mâna îmi tremură. Și dinții îmi clănțăne în gură.

…And now, let’s celebrate the 10.000 Buddhas… Ok, Maneesha? întreabă Osho retoric, dispărând apoi cu totul din planul sonor. În cinematograful groazei se face lumină ca ziua și o muzică neutră umple golul lăsat de împărat. Una după alta, fantomele albe, rămășițe ale celor 10.000 de Buddha, se ridică greoaie de pe marmura neagră și se îndreaptă încet către ieșire, ca după un film bun. Îmi simt picioarele de parcă ar fi făcute din plastilină și în stomac parcă aș avea o bilă uriașă de plumb. Dar astea nu mă împiedică să ies printre primii din piramidă și să mă îndepărtez cu pași din ce în ce mai repezi. Afară picură puțin și e răcoare. Da, afară e mult mai bine.

Sega, ce mă bucur să te revăd! Unde fugi așa? E indianca pe care am cunoscut-o azi dimineață, prin Kalakeli. Încetinesc și o salut din mers. Ah, bună, Aishwarya, ce mai faci? Sega, mă gândeam să te invit la un ceai, la mine în cameră, dacă ai chef. Aishwarya nu este Aishwarya Rai, după cum nici Sega nu este genul care să refuze așa o invitație, chiar dacă îi tremură până și chiloții de pe el după balamucul din seara asta. Ce rău poate să facă un ceai?