Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 20). Plouă cu depresii.

M-am trezit de dimineață pentru meditația dinamică, dar m-am culcat la loc imediat, sleit de puteri după efortul ridicării pleoapelor de pe ochi. Deși nepoftită, răceala s-a instalat de azi noapte și mai confortabil în corpul meu. Sper să o izgonesc până mâine, ca să respect angajamentul pe care l-am luat față de mine însumi: 7 dimineți consecutive de meditație dinamică. Din păcate nu vor mai fi consecutive, dar măcar să fie atâtea câte mi-am propus.

Răceala mea s-a dezlănțuit o dată cu musonul. În Parcul Koregaon din Pune e acum mai răcoare și plouă într-una. Plouă cu clăbuci. Plouă cu spume. Plouă cu găleata. Plouă cu cisterna. Plouă cu nemiluita. Și plouă cu depresii. Îmi trag mucii și mă așez posac la calculator, cu o ceașcă de ceai fierbinte în față. Nici nu am intrat bine în birou, că Aishwarya a și sărit cu gura pe mine. O scoate din minți faptul că nu reușesc să rețin detalii pe care ea le consideră importante. Păi nu am prevenit-o de la bun început? O rog cu calm să fie mai îngăduitoare cu unul care nu a mai făcut pe secretara în viața lui, dar ea rămâne cu colții dezveliți. Șefa nu e deloc blândă cu mine. Și nici cu Atmo, coordonatorul porților, care vine sa îi ceară ajutorul: Aishwarya, te rog, nu am oameni pentru schimbul de seară, am nevoie urg… Descurcă-te singur! îl repede Aishwarya. Micuțul indian cârlionțat pleacă lăcrimând. Pleacă și Aishwarya, la un curs de creștere spirituală. Rămas singur în birou, recitesc scrisoarea pe care mi-a trimis-o alaltăieri prin email. Învață să te iubești pe tine însuți, așa începe mesajul. Și așa se încheie:

Beloved Sega, you are beautiful as you are!
Love,
Aishwarya

Am rămas singur în tot biroul, unde nu mă poate vedea nimeni cât de frumos sunt așa cum sunt.

Nu mă bucur însă prea mult de singurătate, căci intră Bodhi Adhar cu o față căzută, să îmi spună că e deprimat și că își dă demisia. Încă un om în minus la porți. Iese Bodhi Adhar, intră Suzanne, radioasă. Guess what, Sega. Tocmai mi-am dat demisia. A fost alegerea mea, să știi, nu m-a dat nimeni afară, se mândrește ea.

Suzanne iese și se întoarce în scurt timp cu un tip la vreo 60 de ani, sud-african de-al ei, care s-a hotărât să aplice pentru Work As Meditation Residential, programul cu cazare inclusă. Completăm aplicația împreună. La rubrica “De ce doriți să vă înscrieți?”, omul scrie apăsat “pentru că aici e inima mea, pentru că aici vreau să trăiesc, pentru că aici vreau să muncesc”. Ajungem la rubrica “Taxa de înscriere”. Îl întreb: 13.000 de rupii, 30.000 de rupii sau 41.000 de rupii? Cum adică, trebuie să plătesc?! se minunează el. Da, îi răspund senin, iar prețul variază în funcție de durata solicitată – o lună, două sau trei… Aaa, păi nu știam. Ceva mai gratis nu se poate? Ba se poate. Work As Meditation simplu, fără cazare inclusă, fără durată fixă. Se plătește doar intrarea în resort, timp de 7 zile. Atât? Atât. Atunci așa rămâne… Anulăm tot și ne apucăm să completăm o nouă aplicație, pentru programul Work As Meditation simplu, fără cazare inclusă, pentru o durată stabilită la două săptămâni. La rubrica “De ce doriți să vă înscrieți?”, omul nu dorește să ne mai destăinuie unde e inima sa. Iese triumfător, ca un student care a trecut examenul cu brio.

Intră David, unul dintre lucrătorii departamentului de web design. David e un puști olandez crescut în Belgia, care la 21 de ani, cu un an în urmă mai exact, și-a luat lumea în cap. Prin vine îi curge sânge de explorator, însă acum e varză. Îmi mărturisește că e suuuuper-deprimat. Din cauza vremii? îl întreb. Aș, răspunde el, îmi place vremea, dar locul ăsta sucks. Știi, când sunt deprimat, tind să văd lumea din jur în culori sumbre. Stai liniștit, îl consolez eu, nu ești singurul. Și mie mi se întâmplă la fel. Da’ cam ce vezi? îl trag eu de limbă. Toți vorbesc de transformare, creștere spirituală, dezvoltare personală și alte de-astea, oftează David. Dar sunt numai vorbe și în rest bullshit. Pun câteva paie pe foc. Deh, și eu am remarcat faptul că “Love” și “Beloved” sunt doar niște cuvinte goale, care dau bine în emailuri, pe hârtii și în conversații din vârful buzelor. Îi povestesc cât de mult mă Osho-hug-uia Aishwarya până să mă cunoască mai bine. Și cât de mult mă iubea ea, ca pe orice ființă vie, pentru că aici e numai iubire, aici e the Osho’s vibe, nu-i așa? Râdem ca doi măgari triști. Just tell her she’s a fucking bitch, mă sfătuiește olandezul după ce își aprinde o țigară. Nu, fac eu, nici vorbă. Îi voi mulțumi pentru că mi-a dat ocazia să mă enervez, dar nu am făcut-o. O să te plesnească, conchide el.

David a zăcut 5 luni în șir, înainte să își ia ruscsacul în spinare și să pornească spre India. Despărțirea de prietena lui l-a devastat. Îi mărturisesc că am trecut prin același lucru, în aceeași perioadă. Stranie coincidență… David e curios să afle detalii. I le împărtășesc, căci nu am nimic de ascuns.

O întâlnisem după o lungă perioadă în care crezusem că nu o să mai pot simți nimic pentru nimeni, niciodată.

Povestea clasică. Ea era studentă în primul an și locuia în blocul de alături. Ne-am cunoscut în parc, în timp ce ne plimbam cățelușele. Diferența enormă de vârstă mă ținea la distanță, însă ea a știut cum să transforme distanța în apropiere până când între noi nu a mai încăput nici măcar o foiță de țigară. Ne-am trezit făcând dragoste, în patul meu. Ne-am iubit o vreme adânc și cu patimă, dar la un moment dat ea a dispărut din viața mea la fel de brusc cum a apărut. Fără explicații. S-a smuls complet din mine și de lângă mine, lăsând în urma ei doar o farfurie albastră de porțelan, pe care o adusese într-o seară plină cu prăjituri făcute de maică-sa. Ulterior am aflat că s-a întors la fostul ei prieten, un tip mai apropiat de vârsta ei. M-am simțit multă vreme bătrân, ratat, disperat și foarte, foarte singur. Încă mă mai simt așa. Poate că prin ea s-au răzbunat toate femeile pe care le-am părăsit. Dar cred că adevărul e altul.

A plecat pentru că mi-a simțit frica. Acea frică tulbure, din străfunduri, pe care nu o poți citi decât într-un sărut, dacă te pricepi. Și ea se pricepea de minune. Ne sărutam ore întregi și în timp ce eu nu mă mai săturam să o sorb, ea îmi citea spaima. Spaima aceea că nu pot să îi ofer altceva decât un salt în gol fără parașută. Din curiozitate, a dat pagina și a citit mai departe. Și a descoperit că sunt o minciună. Un hău. O fântână seacă, fără fund. Când a plecat, am căzut în fântâna asta fără fund și am impresia că încă nu m-am oprit din cădere, dar asta deja nu mai are legătură cu ea…

Ne îmbrățișăm strâns, după care râdem ca doi cretini. The Osho hug, frateee! În semn de prețuire îi fac cadou marfa cumpărată cu 1.000 de rupii, după negocieri, de la Michael din Mumbai. Ia-o pe toată, îl indemn eu, scoțând punguța din geantă. Oricum eu nu prea fumez, nu știu ce m-a apucat. Mi-am făcut de lucru cumpărând-o… David cântărește pachetul din ochi și apoi în palmă, după care îmi spune cu un aer de expert că nu face mai mult de 300 de rupii. Îl cred, doar e din Amsterdam. Unde a fost și student la filosofie, chiar dacă s-a lăsat după primul semestru. La marijuana însă, mă asigură că e profesor. De asta nu mă las, îmi promite el cu o lucire stranie în ochi.

Iese David, intră Curcubeul plângând cu sughițuri. În general nu prea înțeleg ce spune ea în chinezo-engleza ei, iar acum cu atât mai puțin. Mi-e clar însă că e distrusă. Mă strânge în brațe și lacrimile îi curg șiroaie pe roba mea. Scormonesc prin creier după ceva drăguț de spus, dar nu găsesc nimic. Tot ce pot să fac este să tac și să îi mângâi părul creț, prins în două codițe. Curcubeul e ca o fetiță trezită din somn, speriată de coșmaruri. Do you feel alone? o întreb într-un târziu, destrămând liniștea străpunsă din când în când de scâncetele ei. Încuviințează de câteva ori din cap, fără să mai scoată o vorbă.

(va urma)

Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului dând un click aici.

Sursă foto.