Namaste, Aventuri Spirituale în Nepal (3). După mine, potopul.

Continuăm publicarea în premieră a câtorva fragmente din Volumul Doi al ciclului “Namaste” de Sega: “Aventuri spirituale în Nepal”. Episodul de astăzi cuprinde capitolele 8 și 9 din cartea care va apărea în luna mai la Editura Humanitas.

CAPITOLUL 8. O sută de rupii de înțelepciune.

I-am cerut în glumă să-mi dea puțin din înțelepciunea lui. Văzând însă că se uită la mine ca prin sticlă, am plecat mai departe. N-am făcut decât un pas, căci sadhu s-a ridicat fulgerător din lotusul în care stătea și m-a prins cu putere de braț. Parcă m-ar strânge un clește de fier, nu o mână de om. Come, come, no problem! trage de mine sfântul rătăcitor, arătându-mi intrarea în Templul Maimuțelor, din care tocmai am ieșit.

Bine, hai să vedem, probabil că o să mă ducă să mă închin la cine știe ce zeitate, o să mă pună să recit vreo mantră, după care o să-mi vorbească sfătos despre eliberarea pe care o voi obține sigur în viața asta sau, dacă nu, poate în următoarele. Ne oprim însă pe treptele de la intrare, unde îmi face semn să mă așez. Ce-o vrea? Să-mi deschidă al treilea ochi? Photo! Photo! strigă ascetul la mine, cu ochii bulbucați.

No photo, râd eu amuzat de încurcătură. E o confuzie, con-fu-sion, n-ai înțeles matale, nu-mi trebuie poze cu tine, vreau doar puțină înțelepciune, wis-dom, pricepi? Yes, baba, I perfectly understood, rostește el potolit, într-o engleză condimentată cu accent indian. Photo first, then wisdom comes… OK, mă văd eu nevoit să accept. Îl rog pe Ramesh să ne facă o poză împreună, așa cum stăm unul lângă altul. Un turist care caută puțină înțelepciune și un sadhu ce pare dispus să i-o dea. Clic!

100 rupees, baba… Ferească sfântul! sar eu ca ars. Doar nu vrei bani pentru amărâta asta de poză, făcută cu telefonul meu. Ba da, o sută de rupii! O să-ți plătesc pentru ciosvârta de înțelepciune, îi zic. Nu-i mai bine așa? Baba, înțelepciunea vine gratis cu poza, e promoție, îmi prezintă el oferta, așteptând răbdător, cu mâna întinsă. Nu pot să-l refuz. Plătesc, ce să fac. O sută de rupii pentru zâmbetul lui enigmatic, pentru veșmintele sale portocalii cu însemne sacre, pentru tika din frunte, pentru barba sură până la brâu, pentru mărgelele de la gât și pentru ceasul impunător de la mână.

Îmi aștept acum partea promisă. Sfântul tace însă chitic, netezind bancnota cu afecțiune și cu puțină salivă, ridicând ochii spre mine într-un târziu. Now you have your wisdom, îmi zice și se face nevăzut.

Nu oricine e pregătit pentru o supradoză de înțelepciune. Trebuie să dau pe gât două Coca-Cola și să înfulec o porție mare de palak paneer ca să-mi revin cât de cât. Ramesh, uite la ce m-am gândit, vorbesc eu în sfârșit. Înainte să ne despărțim, aș vrea să-ți fac cadou rucsacul, hanoracul și plosca pe care m-ai ajutat să le cumpăr acum o săptămână. Mie nu-mi mai sunt de folos. Pentru excursia care urmează n-am nevoie de atâta echipament. O să păstrez doar ciorapii, bocancii, lanterna de frunte, bluza care nu reține transpirația și pantalonii cei lungi, prevăzuți cu fermoare. Atât.

Vai, Sega, m-ai dat gata, n-am cuvinte să-ți mulțumesc și chiar dacă n-o să ne mai întâlnim niciodată eu te voi pomeni mereu în rugăciunile mele, dar… nu cumva te grăbești? La întrebarea asta mi-e greu să răspund. Mă grăbesc oare? Chiar, de ce mă grăbesc?

CAPITOLUL 9. Dharmashringa.

Ne-au sfătuit să renunțăm dacă nu ne simțim pregătiți și apoi ne-au întrebat din nou dacă suntem hotărâți să participăm. Ne-au întrebat de trei ori. Din cei o sută și ceva câți ne-am adunat la Biroul Centrului Dharmashringa din strada Kantipath n-a dat nimeni înapoi, deși e posibil ca unii să fi simțit fiori reci pe șira spinării așa cum am simțit eu. Am rămas cu toții acolo, până când au venit să ne ia cu microbuzele.

Parcă am fi pornit la război… Câți dintre noi o vor scoate la capăt? Câți dintre noi se vor întoarce teferi? În fața mea, un cuplu de australieni trecuți de cincizeci de ani și fiul lor adolescent. Alături, o rusoaică frumoasă, pe care am aflat că o cheamă Ana. La geam, o canadiancă grasă, al cărei nume nu l-am reținut. Ghemuit pe rucsacul lui, Boguslaw – un polonez uscățiv, ras în cap, semănând izbitor cu Nosferatu. Restul nepalezi, băieți și fete.

Nu știu cât mai e până la destinație și nici nu simt nevoia să întreb. Nimeni nu scoate o vorbă. Șușotelile s-au stins demult, de când am ieșit din Kathmandu, doar zgomotul înfundat al motorului care se încordează pe serpentine mai umple acum tăcerea și timpul. Mă chircesc în scaun ca să trag un pui de somn, dar gândurile nu-mi dau pace. Încercând să le alung, deschid broșurica pe care am primit-o după ce am semnat de participare.

Sunt câteva pagini tipărite prost, pe hârtie ieftină, tăiată strâmb. După o introducere generală, urmează Codul de Disciplină, pe care-l mai parcurg o dată, cu toată atenția, și apoi o scurtă biografie a celui căruia i se spune cu afecțiune Goenkaji. Un bătrânel cumsecade, purtând ochelari, mă privește surâzător din fotografia modestă, încadrată de text mărunt și… ia stai puțin! E chiar bătrânelul din subso… Nu, m-am înșelat. E altul.

Goenkaji

“Satya Narayan Goenka este un proeminent îndrumător laic în meditația Vipassana. Urmând tradiția venerabilului Ledi Sayadaw, tehnica predată de S. N. Goenka vine în forma ei originală nealterată, chiar de la Buddha, fiind transmisă din generație în generație, de la maestru la ucenic, pe linie directă și neîntreruptă.

Goenkaji s-a născut în 1924, într-o familie indiană bogată din Mandalay – ultima capitală regală a fostei Birmanii, astăzi Myanmar. Implicându-se în afacerile familiei de la vârsta de 16 ani, Goenkaji a devenit în scurt timp un industriaș influent, remarcat ca deschizător de drumuri. Calitățile sale de lider l-au propulsat rapid în elita puternicei comunități indiene din Birmania, Goenkaji ajungând să conducă ani la rând Camera de Comerț Marwari și Camera de Comerț și Industrie din Rangoon.

În 1962, când guvernul militar a naționalizat industria, Goenkaji s-a retras din afaceri.

În 1969, după 14 ani de studiu cu Sayagyi U Ba Khin, maestrul său, Goenkaji a fost numit de acesta îndrumător în meditația Vipassana, plecând la scurt timp în India pentru a susține primul curs de zece zile.

În 1974, Goenkaji a înființat Dhamma Giri, Academia Internațională de Vipassana de la Igatpuri, lângă Mumbai, unde se desfășoară regulat atât cursuri de zece zile, cât și cursuri cu durate mai lungi.

Din 1979, Goenkaji călătorește în întreaga lume pentru a răspândi Vipassana. A susținut personal cursuri de zece zile cu mii de persoane în peste trei sute de țări, printre care India, Nepal, Sri Lanka, Japonia, S.U.A., Canada, Anglia, Franța, Elveția, Myanmar, Thailanda, Australia și Noua Zeelandă.

Pentru a face față cererii crescânde, Goenkaji a instruit îndrumători asistenți. Ajutați de câteva mii de voluntari, cei peste șase sute de îndrumători asistenți instruiți până în prezent au susținut cursuri în mai mult de nouăzeci de țări, printre care China, Iran, Emiratele Arabe Unite, Africa de Sud, Zimbabwe, Mongolia, Rusia, Serbia, Taiwan, Cambodja, Mexic și toate țările din America de Sud. Peste șaptezeci de centre dedicate cursurilor de Vipassana au fost înființate în douăzeci și una de țări.

Vipassana e practicată de educați și analfabeți, bogați și nevoiași, adepți ai unor religii sau ai niciuneia, slabi și puternici, tineri și vârstnici, bărbați și femei deopotrivă. De asemenea, au fost organizate cursuri pentru persoane cu dizabilități, cum ar fi orbii și leproșii. Programe speciale au fost concepute pentru școlari, dependenți de droguri, copii ai străzii, studenți și oameni de afaceri, iar astăzi, guvernele statelor indiene, marile corporații și institutele de cercetare își încurajează angajații să urmeze cursurile de Vipassana, ca parte a dezvoltării profesionale.

Goenkaji a creat și un program pentru închisori, constând în cursuri de zece zile atât pentru deținuți, cât și pentru gardieni. Totul a început în aprilie 1994, cu participarea a o mie de deținuți la cursul de zece zile susținut de Goenkaji în închisoarea Tihar. Inițiativa a fost continuată cu succes nu numai în India, ci și în Nepal, Taiwan, Statele Unite, Anglia și Nouă Zeelandă…”

Mă opresc aici, odată cu microbuzul. Se pare că trebuie să coborâm. Înțeleg că vom urca pe jos ultimii doi kilometri până la Centru, întrucât mașina s-a împotmolit la poalele colinei din cauza drumului desfundat, plin de gropi adânci. Ghinion…

Plouă mocănește și apa, din ce în ce mai rece, pătrunde pe sub rucsacurile mele, prin haine, până la piele. Iuțesc pasul ca să mă încălzesc, mărind distanța dintre mine și ceilalți. După vreo jumătate de oră de urcuș, mă opresc gâfâind în fața unei porți de fier, pe care e stilizată o roată. Deasupra roții scrie Dharmashringa. Dinții îmi clănțăne în gură de frig și din haine ies aburi. Deschid poarta și intru. După mine, potopul.

Va urma. În episodul următor, Sega ne scoate vipassana din cap.