Namaste. Aventuri spirituale prin India (Ep. 2): Fata Zeului şi Fata Plajei.

Verific atent să fie închise toate întrerupătoarele și ies pe ușă. Trag apoi zăvorul și pun lacătul lăsat pe măsuță. Lacătul e mare și greu, o garanție solidă a faptului că “la noi totul e în siguranță”. Mă îndrept spre ieșire, unde nu știu cum să procedez: să sar peste omul care doarme pe trepte, de-a curmezișul, sau să îl trezesc?

Don’t worry, he is our doorkeeper and bodyguard, mă lămurește Naqiya apărută în spatele meu.

Îl cheamă Sabal. Sabal înseamnă putere, îmi traduce ea. Nu înțeleg de unde atâta putere. În fața mea doarme un omuleț pricăjit, cu pielea încrețită și întunecată, cu mâini și picioare subțiri. Niște vreascuri. Zgâlțâit de Naqiya, Sabal sare în picioare ca un iepure speriat, cu ochii injectați, bâiguind ceva în hindi. Naqiya îmi traduce: Sabal va avea grijă ca nimeni să nu se apropie de camera ta. Sabal încuviințează, dând din cap în stilul lui Adil, taximetristul. Îi întorc un zâmbet recunoscător. Naqiya îi spune credinciosului Sabal ceva in hindi, iar acesta îmi dă de înțeles că mă va însoți cu o umbrelă până la șosea. Nu, mulțumesc, am și eu umbrela mea. Asta însă nu îl descurajează pe vajnicul Sabal. Degeaba îi explic. El doar dă din cap, fără să se dezlipească de mine, ținând umbrela lui cea mare si neagră deasupra capului meu.

Ajunși pe Grand Road, portarul pensiunii oprește un taxi, blocând circulația. Se pare că ăsta e obiceiul pe aici. După ce se asigură că m-am instalat confortabil, puternicul Sabal închide mulțumit umbrela. Nu îl sperie pe el câțiva stropi de ploaie. Încotro? mă întreabă șoferul. Mumbai CST, îi răspund.

Poarta Spre India

CST vine de la Chhatrapati Shivaji Terminus, Chhatrapati Shivaji fiind numele unui maharajah faimos din secolul al XVII-lea, după cum scrie în ghidul Lonely Planet. Localnicii îi mai spun Victoria Terminus, Terminalul Victoria. Gara Mumbai CST  înghite zilnic peste 1000 de trenuri și peste 3 milioane de suflete, pe care le scuipă apoi în toate direcțiile Indiei. Închid ghidul Lonely Planet și urc unde mi se spune, adică la etajul întâi, ca să cumpăr un bilet până la Pune. Estimez că aș petrece minimum două ore, la oricare dintre cozi m-aș așeza. Nu-i nimic, vin din România și sunt înarmat cu răbdare.

Un soldat cu o carabină pe umăr arată cu degetul spre mine. Who, me? Simt că mi se înmoaie picioarele. Ce are cu mine? Da’ ce am făcut? Yes, you, sir! Mergeți vă rog la ghișeul special pentru călătorii străini. Ghișeul… special pentru călătorii straini?! Da, ghișeul special pentru călătorii străini. Nu îmi vine să cred. Dintre toți cei care se bulucesc la ghișee, sunt singurul privilegiat. La tejgheaua din spatele căreia o indiancă durdulie îmi face semne prietenoase nu se înghesuie nimeni pentru că nu e nimeni. Prin urmare, un bilet pentru poimâine până la Pune mă costă doar 2 minute. Și vreo 8 dolari pentru un loc într-un vagon clasa a II-a, cu aer condiționat. Mulțumesc, domnule soldat. Cu multă plăcere, Sega.

Gara e foarte aproape de Colaba, centrul turistic. După nici 10 minute cu motoricșa am și ajuns în fața hotelului Taj. Pe la intrarea somptuoasă, ca o poartă spre grădina desfătărilor, se perindă limuzine luxoase, angajați ai hotelului în costume de servitori coloniali trăgând de cărucioare aurite pline cu genți de voiaj marca Louis Vuitton, oameni de afaceri îmbrăcați simplu, dar impecabil și femei răpitoare, în urma cărora aerul tremură. O lume atât de diferită față de cea pe care tocmai am descoperit-o, încât am impresia că mă uit la o piesă de teatru. Lumi paralele. Lumea din care privești pare întotdeauna cea reală. Lumea spre care privești pare mereu ireală. Să fie asta poarta spre Paradis? Când simt că mi se apleacă de la atâta lux, îmi întorc privirea la 180 de grade, către o altă poartă, care se înalță imediat peste drum, pe ţărmul Mării Arabiei. The Gateway of India.

“Ridicată pentru a celebra sosirea în India a Majestăților Sale Imperiale, Regele George al V-lea și Regina Maria, la data de 2 Decembrie MCMXI” scrie în piatră, deasupra Marii Porți, cum privești dinspre Marea Arabiei. Dar asta e istorie. Prezentul e mult mai colorat și Poarta cam distrusă. Astăzi, în fața monumentului încorsetat în schelărie, pentru reparații, sute de vânzători de hărți, acadele, mărunțișuri, baloane galben-portocalii cu picățele roșii și iarbă iau cu asalt turiștii care vin în valuri.

Mă îndepărtez de Poartă ținând în stânga o hartă cu locurile-de-văzut-neapărat-în-Mumbai și în dreapta un balon galben-portocaliu cu picățele roșii. Fug de toți vânzătorii de iarbă, dar de el nu scap. Îl cheamă Michael și e din Kerala. Cred că s-ar îmbogăți dacă ar ține seminarii despre arta persuasiunii în afaceri.

Mă jur că nu am vrut să cumpăr.

Peste numai 10 minute însă, la un delicios ceai masala, am achiziționat de la Michael 5 grame. Mi-a cerut 1500 de rupii,  i-am dat 1000, ferm convins că am făcut o tranzacție excelentă. Best smoke quality, își laudă Michael marfa despre care îmi spune că e furnizată de frate-său rămas în Kerala. Beau repejor deliciosul ceai brun, amestecat cu lapte fierbinte, după care mă uit cu luare aminte la punga plină: ce naiba să fac cu iarba asta? Eu fumez foarte rar, niciodată singur, și de obicei nu cumpăr așa ceva. Și nicidecum nu am venit în India pentru asta. Nu am nevoie de așa ceva, acolo unde merg eu… Ce m-o fi apucat? Și poliția?