. Confesiunile pasagerului care aplaudă la aterizare.)
Remarc în ultima vreme pe internetul de limbă română un curent ironic la adresa pasagerilor care aplaudă la aterizare. Aceștia, cu predilecție compatrioți, ar dovedi astfel că sunt cam neduși în lume. Vezi, Doamne, trebuie să fii naiv ca să consideri că un zbor reușit merită mai mult decât banii pe care i-ai dat pe bilet. Pe aceeași logică n-ar trebui să aplaudăm nici la teatru.
Aș începe prin a remarca faptul că, până la urmă, fiecare e liber să facă ce dorește atâta vreme cât nu îi deranjează pe ceilalți. Unii își dau check-in pe Facebook din fiecare aeroport prin care trec, având grijă să anunțe de fiecare dată unde urmează să zboare. Unii postează selfie-uri din avion, ca și cum o cabină economy sau business ar fi vreun pisc din Himalaya. În fine, alții aplaudă la aterizare.
Printre aceștia din urmă mă număr și eu.
Uneori aplaud sonor din plinul palmelor, alteori din degețele, alteori în gând. Dar la finalul fiecărui ciclu decolare-zbor-aterizare aplaud. E forma mea de a-mi exprima respectul și mulțumirea față de acei doi oameni din spatele ușii închise pe care scrie „crew only” și față de colegii lor, văzuți sau nevăzuți.
A fi pilot comercial, cu precădere pe aeronave mari, lung-curier, presupune ani întregi de școală, de exercițiu, de muncă, nemaivorbind de riscul aferent unei astfel de meserii. Un pilot trece, înainte de angajarea la o companie aeriană, prin nenumărate teste și interviuri care îi evaluează nu doar competențele efective de pilotaj, ci și capacitatea fizică, personalitatea, rezistența la stres, aptitudinile de comunicare și management.
Avionul este o navă (și limba română reține această esență în termenul „aeronavă”) iar omuleții în alb care apasă pe butoane în cockpit răspund pentru binele tuturor celor aflați la bord. Regulile „căpităniei” sunt aceleași de sute de ani, indiferent că nava plutește pe oceane sau zboară la 10.000 de metri.
Aplaud la aterizare pentru că am vrut și eu, la un moment dat, să îmi iau licența de pilot, ocazie cu care am aflat câtă informație trebuie asimilată: meteorologie, termodinamică, mecanică, electronică, legislație, prim ajutor, proceduri de urgență, comunicații, plus caracteristicile tehnice ale fiecărui aparat pe care urmează să zbori. Un pilot de A380, spre exemplu, trece prin toate etapele și clasele de avion posibile înainte de a se așeza la manșa celui mai mare avion de pasageri din lume, și asta după zeci de mii de ore de zbor. E un fel de medic primar, dacă permiteți comparația.
Aplaud nu doar piloții, ci pe toți cei implicați în nebuneasca aventură a zborului. Începând cu frații Wright și cu ceilalți pionieri ai aviației la inginerii care au conceput și construit avionul, de la mecanicii care asigură întreținerea la planificatorii de zbor, de la controlorii de trafic care m-au avut în grijă la însoțitorii de zbor a căror competență este pe nedrept judecată azi doar prin prisma vârstei și a aspectului fizic.
O “stewardesă”, fie ea tânără sau mai coaptă, fotomodel sau nu, pleacă la muncă în fiecare zi cu gândul că, dacă e să se întâmple ceva, viața ei contează mai puțin decât a mea, adică a unui necunoscut pe care nici nu l-a întâlnit încă. E un cec în alb pe care personalul navigant îl semnează și-l oferă fiecărui pasager.
Nu în ultimul rând, aplaud inventivitatea companiilor aeriene care reușesc să reziste într-un mediu global tot mai turbulent, pe fondul schimbărilor climatice, al terorismului, al crizelor financiare și al conflictelor armate. Întrebați-i, de pildă, pe cei de la TAROM, cât de bine le-au picat Primăvara Arabă și războiul din Siria. Sau pe cei de la KLM câți bani au pierdut la erupția inpronunțabilului vulcan islandez.
Aplaud colaborarea apropiată între transportatori și fabricanții de avioane întru găsirea unor soluții inginerești tot mai sigure, mai eficiente și, ca efect, mai accesibile. Aplaud munca de Sisif a echipelor de securitate din aeroporturi, oricât de mult m-ar enerva procedurile prin care sunt obligat să trec de fiecare dată.
Le-aș mulțumi în parte fiecăruia și, când am ocazia, o fac. Dar pentru că cei mai mulți sunt nevăzuți, trebăluind prin hangare, fabrici, birouri sau camere de control, n-am altă cale de a-mi arăta aprecierea și gratitudinea decât prin câteva aplauze discrete la aterizare. Așa sunt eu, mai nedus în lume. Și nu mi-e deloc rușine cu asta.
Comentarii - 13 Comentarii
Lasă un comentariu
Nene Brad, ai toata stima mea pentru cele scrise de tine. Este adevarat si de cele mai multe ori neapreciat. Daca se pastreaza si o minima discretie, este minunat! Trebuie sa recunoastem ca este si multa badaranie pe langa noi… bagaje in exces, vorbit tare, lasat toalete murdare, ma opresc aici. Sa ne mai scrii!
Unfollow. Bine ca nu aplauzi si in tren sau in autobuz, la fiecare statie
That’s not the point. Fiecare e liber sa aplaude, din motive subiective sau nu, oricand si pe oricine doreste, daca simte ca prin acest gest exprima niste sentimente de apreciere si multumire. Iar acest act, fie el manifestat in avion, la teatru, in tren, autobuz sau catre cel care ti-a livrat la timp mancarea de la restaurant cand esti infometat, nu are de ce sa starneasca zambete si comentarii ironice din partea compatriotilor. E un exercitiu atat de apreciere, cat si de toleranta.
Sa aplauzi si ca operatie. Chiar daca iese bine sau prost, pentru ca s-au straduit. Si pentru ca au facut multe scoli, si pentru ca viata lor depinde de rezultatul operatiei.
Nu mai aplauda.
Eu nu o sa aplaud in veci pe United, Anerican sau Delta. Un serviciy mai prost nu am intalnit. In plus majoritatea cu care am zburat eu par fosti piloti militari care aterizeaza inca, pe portavioane nu pe piste. Cand mai prind cate o aterizare “comerciala” iti jur ca mi vine sa aplaud.
De obicei cand ies din avion spun Thank you have a nice day sau ceva dragut de genul. Probabil ca era prea mult pt niste duduci de la United care se hahaiau de zor si au ignorat si pasagerii din spatele meu care le au multumit. Mi s a parut foarte taranesc din partea insotitoarelor de zbor. Insa ne obisnuim….De obicei daca sunt pilotii in fata cand devarca pasagerii, pt ca lor nu le prea multumeste nimeni pt nimic zambesc pasagerilor sau spun cate o vorba, intra inntr o conversatie.. .ei fiind si capitanii nici insotitorii nu se poarta ca adunati de pe vreun gard.
Eu cred ca se aplauda in trecut la aterizarile foarte line. Cel putin asa imi aduc aminte. Sincer, pe mine nu ma deranjeaza mi se pare un semn de respect.
Bradut, tehnic vorbind, daca vrei sa aplauzi un act artistic, o faci la finalul piesei, nu peste sau in mijlocul momentelor cheie. Munca si concentrarea pilotului sunt in toi in momentul rulajului cu viteza pe pista. Aplauzele pot masca zgomotul unei malfunctii si intarzia depistarea ei. Nu cred ca pilotul da doi bani pe aplauzele tale. Mi se pare ca un “multumesc” si o privire calda adresate pilotilor si staff-ului la iesirea din aeronava este un mod mult mai respectuos si personal de a-mi arata aprecierea. In plus, ai ocazia sa le vezi fetele incantate ca cineva le onoreaza in mod direct munca grea. Nici Borat nu cred ca mai aplauda la aterizare.
Snobismul, printre altele, este boala “turistului” de Facebook. A aplauda, a-ti exprima sentimentele și recunoștința civilizat, a aprecia un om, un echipaj sau o companie, indiferent de specificul ei, înseamnă că îți pasa de munca celor din jurul tău. Eu aplaud. Și nu doar în avion!
Cred ca mai degraba ai fi pomenit numele lui Henri Coanda in locul fratilor Wright, in rest….poti fi aplaudac ude vrei tu da fa-o in liniste sa nu deranjezi pe altii.
Excelent! Si eu aplaud. Si cand aterizeaza avionul si cand citesc texte de-astea faine.
colegii lor, văzuți sau nevăzuți. Bine spus 🙂
Evident că e de aplaudat!
E de aplaudat pentru că niște oameni m-au depus cu bine pe sol la capătul unei aventuri pline de neprevăzut. Genul ăla de aventură, de călătorie fără destinație 100% sigură, care mă obligă să mă așez și să mă rog. Lipsit de orice control. Poate că , la final, zborul va fi fost mai lin decât o călătorie cu tramvaiul paișpe până-n fundul Pantelimonului. Diferența, la o adică, ar fi că pe la Delfinului, dacă mi-aș da seama că vatmanul e beat ori iese fum de sub panouri, aș avea libertatea să cobor la prima. Ori chiar între stații, dacă-i musai.
Am o bănuială că nu e neapărat o manifestare de admirație cât de recunoștință. Ba, dacă ar fi să mai fac un pas, vor fi fiind unele aplauze frenetice bivalente.
Cum naiba să nu-l aplaud pe pilotul (de la Tarom, apropo!) care a reușit să pună avionul pe pistă la Frankfurt pe un vânt dușmănos care bătea aprig din toate părțile? Ca să știți, nu era o știre la Tv, eram unul dintre cei mulți din avion, cu toții destul de verzi la față. Sau ați vrea să vorbim despre pilotul american care a pus avionul pe râul Hudson salvând de la moarte sigură 155 de oameni?
Păi, da! N-o să-l aplaud nici pe vatman și nici pe controlorii de pe 14. Dar n-o să-mi fie niciodată jenă să-mi arăt recunoștința la capătul unei călătorii cu avionul și, eventual, să-i spun pilotului, aplaudându-l, că apreciez abilitatea cu care a pus ditamai namila pe pistă la fel de lin precum se-așază frunza-n glie. Am așa o simțire că el, pilotul, va trăi aceeași stare pe care o încearcă actorul la finalul spectacolului și, negreșit, acest act de apreciere și recunoștință o să-l stimuleze să repete performanța. În beneficiul și deplina mea satisfacție.
Eu nu stiam ca e rost de caterinca daca cineva aplauda. Poate am mers eu doar cu tarani in avion, dar la mine, colegii de calatorie rusi, portughezi sau mai stiu eu ce, aplauda. Tocmai am revenit dintr-o vacanta in Thailanda si la aterizare, dupa 10 ore de zbor, oamenii au aplaudat.
Nu exista nici un fel de dubiu ca daca esti unul din cei care rade de altii pentru ceva simplu cum ar fi aplaudatul la aterizare, inseamna ca esti frustrat rau si nu prea ai multe motive de satisfactie in viata.
dupa aceeasi logica idioata n-ar trebui sa aplauzi niciodata, pilotul ala oricum tine avionul in aer ca sa-si salveze propria piele:)) cred ca daca nu aterizeaza din prima sau aterizeaza dupa vreun zbor din care esti lesinat de frica, aplauzi de ti se fac palmele gogosi:)))