Nomadice (24). Libertatea ca o pâine caldă.

Pentru Mihai.

De-a lungul istoriei – și cu precădere în ultimele două secole și ceva –  milioane de semeni de-ai noștri au luptat și au murit în numele unui ideal pe cât de nobil pe atât de greu de definit: libertatea.

Omenirea s-a încleștat pentru mai bine de un veac în conflicte sângeroase pentru eliberarea de sub jugul claselor exploatatoare (monarhia, nobilimea și, mai târziu, burghezia) sau pentru eliberare și emanciparea statală, iar apoi bătălia s-a dat pentru libertăți ceva mai soft: de exprimare, de gândire, de asociere, de deplasare, de exercițiu religios, de orientare sexuală  și așa mai departe.

Portretul libertății de astăzi este  rezultatul tușelor individuale pe care istoria modernă și contemporană le-a trasat alandala pe canvas-ul culturii sociale. Un portret mai degrabă compozit decât complex, un portret a cărui privire ușor tulbure pare să întrebe: suntem oare mai liberi astăzi decât în secolul al optsprezecelea?

Răspunsul meu, de om care se intersectează adeseori fie cu libertatea, fie cu lipsa ei, este nu. Nu suntem mai liberi, și asta din cauză că, acordând atâta atenție unor libertăți fasciculare, trecem cu vederea acea stare fundamentală în a cărei absență micile dezrobiri ajung să alcătuiască noi și sofisticate lanțuri, această singură libertate pentru care merită luptat până la capăt: libertatea de a face bine.

O să-mi răspunzi „Ei, na; cine mă poate opri să fac bine atunci când vreau?”

Te pot opri o mulțime de factori. O mulțime.

Frica e poate cel mai important dintre aceștia. Frica de ziua de mâine, frica de celălalt sau frica de răzbunarea unui sistem în a cărui grilă de valori binele se cere pedepsit (să luăm exemplul celor care au salvat evrei în al doilea război mondial punându-și în pericol propriile vieți). Neîncrederea e un alt factor, un precursor al fricii. Cum vei putea fi bun dacă crezi că gestul tău va fi neînțeles sau deturnat?

Sărăcia extremă care-ți amenință pura supraviețuire și care te privează nu doar de hrană sau apă, ci și de ultimele resurse de omenie.

Îndoctrinarea și ura, care se înciupercesc pe solul puturos și jilav al celor de mai sus. Gândul otrăvit că, în orice clipă, celălalt va înșfăca ce e al tău.

Individualismul, hedonismul exacerbat, fascinația pentru sine și pentru clipa de acum, primă și ultimă, lăcomia și invidia induse fie de prea multul fie de prea puținul la care ai acces, toate astea te vor mușca de mână atunci când vei dori s-o întinzi: Tu ești centrul Universului.  Oamenii sunt răi prin natură. Ei nu merită nimic. Tu meriți totul.

Sigur că  avem nevoie de libertatea de exprimare, dar nu pentru a ne arăta pe noi, unicii și irepetabilii, ci pentru a încerca să alinăm, să bucurăm și să împărtășim frânturile de adevăr cu care ne e dat să ne întâlnim. Avem nevoie de libertate de mișcare, dar nu pentru “a ne căra dacă nu ne convine” ci pentru a ne întoarce către semenii noștri și a înțelege că suntem asemeni într-o infinitate de privințe. Avem nevoie de libertate de asociere nu doar pentru a propăși individual, ci și pentru a oferi inspirație, stabilitate și încredere celor cu sau pentru care lucrăm. De libertate de gândire avem nevoie nu pentru a-i judeca aspru pe cei care nu par ca noi, ci pentru a-i înțelege și iubi. Și tot așa.

Omul liber nu e nici explorator, nici navigator, astronaut, pilot de avion sau blogger de călătorii. Nu trebuie căutat la capătul Pământului, fiindcă el nu fuge din lume, ci caută pasionat cărarea spre sufletul ei. Omul liber e ca o pâine caldă: dezmorțește, hrănește și alină. Și, oricât ai rupe din el, nu se termină niciodată. Găsește pâinea aceea în tine și așterne-o pe masă.