Nomadice (25). Lumea ca un jam session.

Era o vreme când mă uitam la meciuri de fotbal 5 zile pe săptămână, 3 ore pe zi. Urmăream și partidele de baschet din NBA, difuzate de ProTV la ore când se trezeau cocoșii din somn. Mă pasionau un pic și rugby-ul, Formula 1, raliurile, ciclismul, echitația, ca să nu mai vorbesc despre competițiile de atletism și gimnastică. În lunile Olimpiadelor petreceam ore întregi la televizor, susținându-mi favoriții.

Mă uit la sport din ce în ce mai puțin chiar dacă, teoretic, acum am mult timp liber. Nu mă mai atrage. Nu-i văd rostul, iar ideea de competiție mă obosește și mă întristează deopotrivă. Îmi aduce aminte de faptul că sportul-confruntare e doar o metaforă pentru război. Un american și un rus aruncă sulița olimpică în gol ca să n-o înfigă unul în celălalt. Arma e acolo, la fel și voința de a-l răpune pe rival, fie și simbolic.

O mai urmăresc pe Simona Halep fiindcă-mi place jocul ei. Mă uit foarte rar dincolo de fileu, la adversară. Îmi place baletul pe care-l face pe teren, mișcarea aceea signature pe care o recunoști din avion la un atlet de geniu. Îmi plac unghiurile pe care le găsește. Îmi plac reacțiile ei, de nervozitate sau de bucurie. Sunt autentice și haioase. Îmi place la Simona faptul că, de multe ori, nici ea nu se uită peste fileu. Joacă singură și se bucură de asta.

Din același motiv îmi plac și Monica Niculescu, cu stilul ei vrăjitoresc de a lovi mingea, sau Bethanie Mattek-Sands, cu șuvițele ei roșcovane și cu zâmbetul care n-o părăsește nici când iese de pe teren învinsă. Williams, Sharapova, Muguruza nu-mi plac, pentru că se gândesc prea mult la victorie.

(Țin minte privirea criminală pe care Serena i-a aruncat-o Simonei Halep în meciul deja legendar disputat în grupele Turneului Campioanelor din 2014, după o lovitură superbă a jucătoarei noastre: dacă ar fi putut, marea Serena ar fi strangulat-o pe loc. Jocul devenise o chestiune de viață și de moarte, de supraviețuire sau de suprimare fizică. Unul trebuie să moară pentru ca celălalt să trăiască. Altfel nu se poate.)

Nu practic niciun sport de competiție. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu practic niciun sport. Mă mișc mult, înot cu plăcere, mă plimb cu caiacul când am ocazia, îmi mai alerg cățeaua pe plajă uneori, dar asta e tot. Când mă invită câte un vecin la o partidă de biliard refuz. Ideea de a fi adversari, chiar și pentru 10 minute, mă indispune. N-am nicio bucurie dacă îl bat și nicio tristețe dacă pierd, pur și simplu nu văd de ce ne-am așeza în tabere diferite.

În schimb, dacă același vecin mă invită să zdrăngănim la chitară sau să batem la tobe accept cu cea mai mare bucurie. Muzica, spre deosebire de sport, e colaborativă atât în esență cât și în execuție. Poți face o echipă de muzicanți – ca în fotbal, handbal, rugby – dar e cu neputință să cânți împotriva cuiva. Publicul unui act muzical nu e împărțit în galerii, fiindcă pe „teren” și în sală există o singură tabără, un singur interes: starea de grație.

Deși nu sunt vreun talent sau vreun virtuoz, caut cu patimă, în ultimii ani, situații în care oamenii cântă împreună. La chitare, la tobe, la voce sau la te miri ce instrumente exotice ori improvizate (cât de bine pot suna două furculițe dacă le lovești una de alta cum trebuie…) Am cântat cu oameni din toată lumea și am trăit, vreme de două sau trei cântece, acele stări de grație, de înfrățire, de dialog sufletesc profund. Am ajuns să cunosc cu adevărat persoane pe care credeam că le știu bine abia după am cântat împreună. Am legat prietenii calde și sincere pe marginea unui cântec.

E un spectacol într-adevăr agreabil să văd oamenii practicând sportul într-o manieră simfonică. Maratoniștii, suflet cu mii de picioare care se grăbește să ducă vestea bună că omul s-a învins pe sine. Practicanții de tai chi, o rafinare infinit mai subtilă a ideii de război, la granița cu baletul. Yoghinii – deși yoga nu e considerată sport – adunați cu zecile pe plaje, salutând Soarele împreună.

Când o să am un băiat o să-i cumpăr o minge și o tobă. Dacă va alege s-o bată pe aceasta din urmă voi dormi mai liniștit.