Nomadice (26). Drumul de la capătul drumului.

Cine numește călătoriile “pasiune” sau “hobby” fie nu realizează în ce a intrat fie realizează dar nu vrea să recunoască.

O călătorie nu este un joc video, pe care-l poți opri după câteva ore de distracție. Nu e nici o săritură de agrement cu parașuta, care se încheie imediat ce adrenalina s-a risipit. Am observat-o de atâtea ori pe pielea mea și mi-au confirmat-o alți drumeți care au pățit așișderea: călătoriile nu se încheie niciodată. La capătul fiecăreia apare mereu cel puțin una nouă.

Din fiecare răspuns se nasc alte întrebări care te cheamă, fiecare, pe un alt drum. Și la capătul tuturor acestui păienjeniș de poteci, la orizont, se zărește destinația sortită fiecărei ființe umane: adevărul. Dacă există o pasiune, una profundă, demnă de definiția primordială a termenului – stare afectivă intensă și durabilă, dragoste – obiectul acesteia îl reprezintă adevărul și nimic altceva.

Orice ieșire din mansarda plină de certitudini drăguțe și familiare pe care o numim “confort” înseamnă un contact cu alte planuri ale realității. Fiecare astfel de contact înseamnă un pas către un nivel superior de înțelegere și, implicit, de conștiință. Căci ce este conștiința dacă nu fereastra prin care privim lucrurile? Cu cât mai mare și mai sus, cu atât mai clară perspectiva pe care ne-o oferă.

Pe potecă se poate intra din orice direcție. Dinspre geografie, care te trimite la povestea Terrei, la întrebări despre materie, despre mediu, despre migrații și gene. Dinspre oameni, care te vor plimba prin credințe, cultură, artă, istorie și politică. Dinspre fenomenul vieții, acest miracol irepetabil și inexplicabil a cărei origine încă stârnește pasiuni în rândul cărturarilor, conștienți că aici se poate ascunde răspunsul la toate întrebările.

Toate aceste poteci care par să se împrăștie haotic se întretaie la un moment dat și, dacă vrei să fii sigur că nu te-ai rătăcit, scoate busola și vei vedea că toate duc spre adevăr, nordul conștiinței umane.

Spunea Victor Hugo așa:

“Orice om poartă în sine un Pathmos. El e liber să se ducă sau nu pe acest înfricoșător promontoriu al gândirii de unde se zăresc tenebrele. Dacă nu se duce, rămâne în viața obișnuită, în conștiința obișnuită, în virtutea obișnuită, în îndoiala obișnuită și e bine. Pentru odihna lui lăuntrică, este desigur cel mai bun lucru. Dacă se duce pe această culme, e prins. I s-au arătat valurile adânci ale minunii. Nimeni nu vede nepedepsit acel ocean…El […] adastă, se apleacă, face un pas, apoi doi și astfel se pătrunde în impenetrabil și așa se intră în dezmărginirea condiției infinite.”

(Traducere de Dan Petrescu, apud Dimineața Magicienilor de Louis Pawels și Jacques Bergier, Editura Nemira 2005)

Nu citești o carte fiindcă-ți plac literele, ci pentru adevărul pe care acestea îl codifică. La fel și în cazul călătoriilor, nu pleci de acasă ca să numeri kilometrii, ci pentru infinitatea de perspective, de răspunsuri și de întrebări care te așteaptă dincolo de ușa mansardei confortabile a conștiinței de acum.

Întâlnesc des pe blogurile de călătorii clișeul „pare ireal”. Expresia, oricât de lipsită de substanță ar părea, ascunde de fapt uimirea călătorului atunci când dă nas în nas cu una dintre cele două stări de agregare ale Adevărului: Frumosul și Binele.

Dacă primul impuls în fața ireal-de-realului nu este să spui “gata, am ajuns” și să te întorci acasă, ci să tragi adânc aer în piept și să faci un pas înainte, ai înțeles ce-am vrut să spun. Sper să ne întâlnim cândva. Drum bun.