Nomadice (28). Basm puchinos în născociri și dodii.

Astăzi, 31 august, se sărbătorește Ziua Limbii Române.

Ca scriitor – a se înțelege termenul în accepțiunea primară, de „om care scrie”, nu în cea de „autor de cărți” – am datoria și plăcerea de a le reaminti acest lucru cititorilor mei, întrucât nu am exista unii pentru ceilalți fără mijlocirea acestei minunat de expresive și de primitoare limbi românești.

Am să dedic articolul de astăzi unui grup de cuvinte misterioase despre care nu se știe nici până în ziua de azi de unde vin. Unor cuvinte călătoare, scăpate din tăgârța cine știe cărui pelerin sau războinic prin hârtoapele Carpaților, și culese din drum de mămoasa limba română, capabilă să găsească loc sub acoperișul ei și străvechiului „mânz” și ultra-actualului „Brexit”.

Există aproximativ 5000 de astfel de cuvinte listate de dicționare sub eticheta Et. Nec. (Etimologie Necunoscută). O parte dintre acestea fac obiectul unui proiect demarat de filologul Dan Toma Dulciu, care propunea în 2009 un efort comunitar de detectivism etimologic. (Doru Panaitescu are și el un demers similar ca intenție.)

Am extras din Lista lui Dulciu o mână de vorbe care sunt sau pot fi folosite pentru descrierea unei călătorii și am pritocit din ele o povestioară. Ai să le recunoști ușor, sunt italicizate.

Basm puchinos în născociri și dodii.

Înainte de a porni brambura cuvine-se să ne aburcăm pe acoperișul unui bordei și să adulmecăm. Cocoțați pe coșmelia șubredă, ne putem desfăta cu priveliștea fuioarelor de ceață sau putem bodogăni posomorâți la vederea genunii care ne șade în cale.

Părăsim apoi satul plin de mârtani îmbuibați cu bulz care,  puși doar pe boacăne și boroboațe, se împleticesc printre catrafuse, și pornim a ne rostogoli stingheri prin văioage posace și genuni sterpe, până la marginea unui hățiș unde oprim să ne întremăm puțin după atâta împleticeală de poteci.

Straiele cu care ne-am înfofolit sunt deja cam jerpelite de drum, părul e vâlvoi de la vânt și vremea e urâtă. Ploaia aprigă curge șiroaie prin văgăună și, ca să ne mai ostoim gândul c-am plecat ca neghiobii pe așa o stihie, scormonim în gând după o doină și ne punem pe cântat. După nici jumătate de ceas apare curcubeul.

Sărim înapoi în șa ușori ca un fulg și-i dăm calului un bobârnac să miște.

– Dii, huidumă, ce stai așa, ca o momâie?

Calul răspunde zbârlit:

– Stăpâne, dar dacă ne întâlnim cu vreo măgăoaie sau cu vreun marțafoi de tâlhar?
– Murgule, lasă fițele și gărgăunii, altfel îți trag o chelfăneală de numa-numa. Ticăloșiile despre care ai auzit tu vorbe sunt simple dodii, născociri.

Trecem podețul șubred fără alte sclifoseli și pășim înainte cu nițică spaimă, printre bălăriile vraiște și țânțarii cât namilele. La prima răspântie, în loc de tâlhari, ne ațin drumul o gâgâlice de fată parcă abia ieșită din găoace și o zgâtie de prichindel care ne întind două coșuri. Unul cu gutui și altul cu corcodușe.

– La țanc, pricolicilor, că tare ne era foame. Cum vă cheamă?
– Zvârluga, domnule, ne răspunde fetița pe sub cârlionți. Iar pe fratele meu – Fofează.
– De ce așa nume?
– Pentru că ne place să bănănăim.

Și-am încălecat pe-o șa
și v-am spus povestea așa,
talmeș-balmeș, otova,
asta-i tărășenia
și parascovenia.

Cine n-o credea
e o pușlama.

La mulți ani, limbă română.