Nomadice (4). Poștașul Albastru.

Pe vremuri – nu știu dacă și azi – în căsuțele pescarilor islandezi puteai găsi bucăți de lemn de mahon aduse de curenții Atlanticului tocmai de pe  coastele însorite ale Cubei. La Poliarni (fostul Alexandrovsk), pe coasta nord-vestică a Rusiei, exista un întreg muzeu dedicat animalelor, plantelor și uneltelor purtate de Gulfstream cale de mii de kilometri de la Tropice până în apele înghețate ale Mării Barents.

Lucrul acesta se întâmplă pe toate mările și oceanele lumii. Valurile și curenții încarcă “poșta” pe un țărm și o livrează – gratuit – pe celălalt, oricât ar fi acesta de departe. De când m-am întors la plajă mi-am făcut un obicei de a inspecta zilnic ce aduce marele poștaș albastru. Și încerc să-mi fac o idee cine e expeditorul. Cu ce să-mi ocup și eu timpul dacă n-avem cinematograf în sat?

Cum te uiți drept spre răsărit de pe plaja din Khanom, la 500 de kilometri, este peninsula Ca Mau, vârful sudic al Vietnamului și locul de vărsare al Mekongului în Marea Chinei de Sud.

Un pic mai la dreapta – adică spre sud-est – la aproape 1500 de kilometri, este coasta răsăriteană a insulei Borneo. Se poate trage o linie dreaptă până la Sandakan sau Kuching.

Undeva, printre Borneo și Ca Mau, la 1200 de mile distanță, s-ar putea zări și vârful sudic al Palawanului, extrema meridională a Filipinelor.

Între Khanom și vecinii săi de pe țărmul opus nu e decât mare, presărată cu mii de insulițe: arhipelagurile Spratly, Riau, Paracel sau Pratas.

Firește, din cauza distanței, nu pot să văd efectiv reperele de mai sus, dar știu că sunt acolo.  Dacă aș avea o barcă nimic nu m-ar putea opri să colind prin toate aceste minuni. Poate doar marina militară chineză.

Acum două luni, într-o zi de marți s-a înnorat brusc și s-a pornit un vânt cum nu mai avusesem de când m-am mutat aici. Valurile n-au întârziat nici ele. Împinse de rafale, s-au ridicat la înălțimi de 3-4 metri, neobișnuit de mari pentru Golful Thailandei, și au înaintat până la linia copacilor.

Când vântul s-a calmat și valurile s-au mai retras, plaja era plină de “scrisori”. Privită de la distanță, toată masa aceasta de flotsam and jetsam pare gunoi. Dar când te apropii începi să distingi mesaje.

Tulpini de bambus pe care se formaseră colonii întregi de scoici, semn că lemnul plutise multe săptămâni până să ajungă la noi. Trunchiuri solide de arbori de esență tare, greu de găsit pe-aici, din care proprietarii celor două beach bars confecționează băncuțe pentru mușterii.

Năvoade de toate culorile și dimensiunile, geamanduri și baloane de andocaj pierdute de miile de pescari care călăresc apele golfului chiar și în vreme de furtună. Multe dintre ele pot fi încă folosite, cadou ceresc pentru barcagii de pe coasta noastră.  Umbrele și șlapi pierdute de cine știe ce turist zăpăcit pe o plajă din Filipine sau Borneo. Și cochilii întregi de scoică, pe care fetele din sat se grăbesc să le culeagă pentru a le înșira în ghirlande și coliere.

Bineînțeles că marea nu aduce doar mesaje plăcute. Mare parte din “colet” conține sticle goale, pungi de plastic sau chiar capace de toaletă. După cum bine zicea un prieten marinar, marea adună tot gunoiul nostru și, din când în când, ni-l trântește înapoi pe masă. Dar ăsta e deja un alt subiect.

De citit:

• Peter Freuchen’s Book of the Seven Seas.
• A Learning Guide on Marine Debris.