Ob Luang. Micul Mare Canion al Thailandei.

Aşa cum electricitatea se înmagazinează în baterii, tot astfel timpul se păstrează în pietre. Fiecare rocă de pe Pământ, asemeni unui minereu, conţine o parte de steril şi o parte de element preţios. Timpul scurs din clipa naşterii – sub formă de lavă sau schelet calcaros – şi până în momentul maturizării definitive şi reci, toţi anii aceştia vechi, poate sute, poate milioane, se cristalizează molcom în carnea rocilor, ca nişte minuscule crono-gângănii surprinse de o lacrimă de chihlimbar. La momentul actual, există o singură tehnologie verificată pentru extragerea timpului din pietre: se toarnă apă, se toarnă apă, se toarnă apă, se toarnă apă.

Podeţul pare solid şi nu mai lung de câţiva paşi. Indicatorul bate în lemn: “Capacitate – 5 persoane”. Sunt singur, deci trebuie să ezit şi pentru ceilalţi 4. Apele râului Chaem tropăie şi se înghiontesc la 30 de metri sub picioarele mele ca nişte mioare fugărite de lupul cel rău. Îmi iau inima în dinţi. Azi are gust de vişine. Fac un pas şi încă unul. Puntea ţopăie elastic sub mine, încercând să mă arunce mai repede pe partea cealaltă. Mă opresc la mijlocul drumului, sfidându-mi instinctul de conservare. Golul de dedesubt e nimic faţă de golul dinlăuntru.  Frica deschide uşa sufletului, iese din mine şi se sprijină de parapet. O întreb:

– Ce fel de frică eşti tu? Nu semeni cu celelalte frici cu care am trăit până azi.
– Nu sunt o frică. Sunt o mirare mai mare. Lumea ne confundă mereu. Golul pe care-l simţi în stomac vine din incapacitatea de a metaboliza tonele de timp care se degajă din pietre peste tot în jurul tău. Eşti blocat. Dar nu ţi-e teamă c-ai să mori, ba chiar pe undeva ţi-ai dori să sfârşeşti aici şi aşa decât să te lovească vreun TIR pe autostradă. Greşesc?

Mirarea făcu restul de paşi şi, ajunsă pe cealaltă parte a podeţului, porni fluierând prin pădure. Apele râului se mai liniştiseră, pesemne că lupul cel rău prinsese mirosul unei turme ceva mai uşor de prins şi o luase într-acolo.

Centrul Parculului Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne –  una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

Îţi ia o jumătate de zi să le vezi pe toate la pas. Şi încă două ceasuri, dacă te încumeţi, să le vezi iarăşi din goana caiacului. Râul Mae Chaem te învârte ca un roller coaster în jurul muntelui, te stoarce un pic prin canion şi te aruncă în Mae Ping, autostrada lichidă pe care, dacă n-ar exista baraje, ai putea pluti până hăt, la Bangkok şi în Golful Thailandei.

O rugăminte: dacă, în hoinăreala ta prin pădure dai nas în nas cu o mirare măricică, spune-i să vină acasă, că mi-e frică singur.

Foto: Brăduţ Florescu, mai 2011.