Bajau Laut, nomazii mărilor. Ultima frontieră a libertății.

O vizită la Oamenii Mării. Atacul micilor pirați.

Barca noastră se apropia de insula Maiga din largul Sempornei. Copiii Bajau ne-au văzut de departe – nu li se întâmplă foarte des să fie vizitați de turiști – și au sărit deîndată în canoele lor cioplite din trunchiuri de copaci pentru a ne ieși în întâmpinare. Goi, arși de soare, cu dinți orbitor de albi în lumina amiezei, vâsleau rapid cu ce-aveau la îndemână: unii cu padele tot de lemn, alții cu papuci, alții cu mâinile goale. Într-un minut, micii pirați ne-au înconjurat, agățându-se cu o agerime inconștientă de copastia bărcii noastre care încă se mișca, și țipând, cu mâinile întinse: gula-gula! Bomboane.

Sat Bajau Laut construit integral pe piloni deasupra mării într-o lagună a insulei Maiga.

Marius, fotograf de carieră, nu mai știa încotro să-și îndrepte camera. Ana își trăsese mai aproape geanta, să nu i-o ușchească vreun mini-corsar. Iar Delia, mai sensibilă, începuse să lăcrimeze: Bieții copii. Bieții copii…

Cine ești dumneata, Orang Laut?

Despre Orang Laut* (Oamenii Mării) s-a scris puțin pentru că se știe puțin. Câțiva cercetători mai curajoși s-au aventurat în mijlocul acestei seminții misterioase pentru a-i desluși câteva dintre secrete. Dar cum e foarte greu să recuperezi memoria unor oameni care nu folosesc nici calendarul, nici scrisul, însemnările pe care le avem astăzi despre ei sunt diluate, disparate și adeseori contradictorii.

Există mai multe teorii asupra originii acestor nomazi a căror prezență în mările calde ale Asiei este cunoscută (sau estimată) de mai bine de un mileniu.  Îi (mai) regăsim astăzi în comunități mici, împrăștiați prin arhipelagul Mergui, Burma, unde sunt cunoscuți ca Moken sau Salon, prin insulele Riau (Anambas și Natuna Besar), în largul coastelor Borneo-Kalimantan, în Celebes-Sulawesi și în Mindanao, regiunea de sud a Filipinelor, o zonă în care densitatea lor ceva mai mare este compensată – nefericit pentru un vizitator sau cercetător – de prezența grupării terorist-piraterești Abu Sayaf.

Unii Bajau locuiesc permanent pe ambarcațiuni ca cele din imagine.

Biologii susțin, în urma unor studii genetice, că populația Bajau se trage din insula Celebes-Sulawesi, teorie care vine însă în coliziune cu etnogeneza vehiculată de înșiși nomazii mărilor.

Conform acesteia, un grup de marinari și războinici Bajau au primit misiunea de a o însoți pe prințesa de Johor în călătoria sa spre Sultanatul Sulu al cărui rege urma să o ia de soție. În dreptul coastei borneeze, flota princiară a fost atacată de ostașii sultanului de Brunei din acea vreme, aceștia răpind-o pe prințesă și oferind-o plocon stăpânului lor (care a și luat-o de nevastă). Rușinați de catastrofa misiunii, luptătorii Bajau și-au dat seama că nu se pot întoarce la sultanul din Johor și au decis să colonizeze coastele pe-atunci pustii din vestul insulei Borneo. Povestea, coroborată cu reperele istorice, a fost plasată de cercetători undeva în ecartul secolului al XIV-lea.

Dacă e să ne luăm după lingviști, idiomul Bajau (care constituie și etnonimul populațiilor nomadic-pelagice din Mările Chinei de Sud, Sulu și Celebes) e originar din bazinul fluviului Barito din Borneo-Kalimantan, loc de sorginte inclusiv al limbii malgașe vorbite astăzi la mii de kilometri distanță, pe țărmul vestic al Oceanului Indian.

Limba Bajau, deși vecină de vatră cu atâtea altele, diferă de acestea atât de mult încât nu a putut fi clasificată cu claritate nici azi. Împrumuturile din malay, numeroase după contactele multi-seculare cu negustori sau războinici malaezi, nu a reușit să șteargă particularitățile originare ale acestui idiom care, asemeni oamenilor care-l vorbesc, rămâne un obiect de curiozitate, dacă nu fascinație, pentru puținii cercetători dedicați subiectului.

*Orang Laut este o denumire generică, în limba malay, care înseamnă Oamenii (Orang) Mării (Laut). Populația despre care face vorbire articolul se numește Bajau (uneori transliterat Bajaw sau Bajao) și este împărțită, după stilul de viață și arealul locuit, în mai multe sub-grupuri dintre care cele mai importante sunt Bajau Laut (Bajau pelagici, nomazi pescari) și Sama-Bajau (cei sedentarizați, care se ocupă predilect cu agricultura; vocabula Sama din limba malay se traduce prin “la fel” sau “împreună”, subliniind astfel faptul că discutăm despre niște etnici Bajau integrați).

Despre granițe și oportunități.

Din 2009 și până azi am avut ocazia – mânat de un interes sincer pentru acești oameni – să vizitez de mai multe ori câteva dintre așezările (dacă le pot spune așa) Bajau-Laut din Marea Sulu. Pot fi de acord cu lacrimile Deliei și cu prima ei impresie, aceea că tinerii nomazi au foarte puține oportunități în viață, cel puțin dacă definim oportunitatea drept o ocazie de a te integra – prin educație și muncă – într-o societate sedentară.  Așa este, mulți dintre copiii Bajau nu beneficiază de școală sau de apă curentă, iar serviciile medicale – cel puțin în Borneo – sunt prestate de o navă-dispensar care se deplasează de-a lungul și de-a latul arhipelagului atunci când apare câte o urgență. Cam ca la noi în satele de munte.

Iarba de mare și castraveții de mare combinate cu tapioca, pește și, uneori, orez, asigură mare parte din alimentația Bajau.

Pe de altă parte, dacă a lucra la o bancă sau la un service auto nu reprezintă țelul suprem al vieții unui om,  etnicii Bajau au avantajul unei libertăți aproape depline, ceea ce îi deosebește de majoritatea înregimentată a pământenilor. Deși formal aparțin de un stat sau de altul, condiția lor nomadic-marinărească le permite, în baza unor legi nescrise, să se mute după pofta inimii dintr-un loc într-altul, traversând fără mari opreliști granițele invizibile care separă – de multe ori frizând absurdul – apele Malaeziei de cele ale Filipinelor, ca să dau un exemplu.

Am urcat la un moment dat pe un vaporaș-casă locuit de 4 generații de Orang Laut, de la străbunicul cu ochi sticloși de atâta privit marea până la strănepotul de un an îmbăiat direct în mare și limpezit în prețioasa apă dulce colectată la ploaia din urmă cu două zile. Erau în jur de 15 oameni la bordul ambarcațiunii nu mai lungi de 10 metri (ceea ce o clasează în categoria uriaș).

Niciunul nu știa să scrie sau să citească, se descurcau stângaci în malay, nu aveau acte, iar când ghidul meu i-a întrebat de unde vin și unde se duc au răspuns că tocmai au trecut încoace dinspre Filipine. Paza de coastă nu i-a deranjat, știind pe de o parte că nu fac niciun rău și, pe de altă parte, că nu merită efortul să încerci a ranforsa granițele pentru niște oameni care nu le înțeleg.  Navigau de colo-colo după cum le dictau vremea și oportunitățile de a schimba peștele prins pe bunătăți sedentare precum orezul sau motorina.

Departe de brațul lung al Centrului.

Orang Laut se numără, alături de rămășițele populațiilor amazoniene, de rarissimii tuaregi și beduini și de triburile montane din spațiul sub-himalayan, printre ultimii pământeni care trăiesc într-un fringe zone în care puterea centrului statal e mai degrabă una teoretică, nefiind capabilă să își proiecteze controlul asupra unor teritorii izolat fie vertical, prin altitudine, fie orizontal, prin întinderi mari de apă sau jungle de nepătruns.

Gură-Mare, căpetenia piraților.

Acest tip de spații au fost teoretizate de istoricul și antropologul olandez Willem Van Schendel în studiul său Geographies of Knowledge; Geographies of Ignorance publicat în 2002, lucrare în care apare pentru prima oară termenul Zomia, care definește acel fringe zone despre care vorbeam mai sus, o lume semi-liberă și aspră în care micile comunități incumbante își pot rostui viețile după regulile vernaculare, fără mari intervenții ale centrului statal. Termenul se referă cu precădere la triburile montane răspândite între India și Vietnam, dar autorul și comentatorii săi au extins ideea de la geografie la cultură, apărând astfel în discuție o Zomia Maritimă.

Deși nu sunt integrați în societate decât marginal, etnicii Bajau sunt la mare căutare atunci când vine vorba despre treburile mării. O poveste recent întâmplată la Tawau: un anume cetățean, pe fondul oboselii, plonjase cu mașina în apă și murise. Scafandrii trimiși de autorități i-au căutat trupul timp de 5 zile fără succes. Într-un final, promptați de familie, polițiștii au apelat la un tânăr Bajau pe jumătate vagabont, cunoscut pentru aptitudinile sale de înotător. Băiatul și-a pus masca amărâtă pe față, a tras doi plămâni serioși de aer și s-a pus pe treabă. După câteva scufundări care au totalizat zece minute, a ieșit la suprafață cu trupul neînsuflețit al ghinionistului șofer.

Giumbușlucuri de copii ai mării.

Dealtfel în cultura mediatică, atunci când vei căuta pe Google după termeni ca orang laut sau bajau laut vei întâlni cu precădere materiale centrate pe extraordinarele calități de free diveri ale acestor nomazi celebri în istorie ca neîntrecuți căutători de perle pe fundul Mării Sulu. Minunată imaginea copiilor Bajau care, la sosirea sau la plecarea noastră, se dădeau în spectacol urcând repede-repede pe acoperișurile căsuțelor lor împilonate și sărind de acolo în tumbe rostogolite de ne stăteau inimile până le revedeam mutrițele hlizite reieșind la suprafață.

Un alt meșteșug pe care Bajau Laut îl stăpânesc dincolo de măiestrie este marinăria. În bărcuțele lor pirpirii (lepa în Borneo, kabang în Mergui), unele nu mai lungi de doi metri, reușesc să străbată cu o neaipomenită siguranță distanțe de zeci sau sute de mile propulsați fie de puterea brațelor, fie de o velă pătrată confecționată adeseori din petice. Am văzut inclusiv copii de 13-14 ani manevrând cu îndemânare și calm astfel de coji de nucă chiar și în ceasuri cu vânt puternic și valuri destul de mari. Să nu uităm că răspândirea lor de la Oceanul Indian până în Celebs și Arafura nu s-a făcut cu vapoare moderne, motorizate, ci cu astfel de copăi mult inferioare catamaranelor cu care aproape-vecinii polinezieni cucereau, insulă după insulă, Pacificul.

Fetița cu Coranul.

Închizând paranteza teoretică și reîntorcându-mă pe insulele din Marea Sulu, am să fac o observație strict anecdotică, fără pretenții statistice, dar din care se pot extrage oareșcare înțelesuri. La vizita de anul trecut într-una dintre comunități, în timp ce toți țâncii satului ne chirăiau, dintr-una dintre șubredele colibe pe piloni am auzit un glas de fată recitând molcom și monoton ceva ce părea o incantație.

Cititoarea din Coran.

M-am apropiat de cadrul ușii – lipsit de ușa propriu-zisă – și am văzut o fată de vreo 14 ani care, nedisturbată nici de haloimăsul care luase insula pe sus odată cu debarcarea noastră, nici de prezența mea și a aparatului foto, buchisea grațios și fluent dintr-un Coran care părea la fel de vechi ca istoria populației Bajau. I-am zâmbit, mi-a zâmbit și ea scurt, apoi s-a întors cuminte la carte.

Anul acesta în martie, știind că am să mă întorc pe insulă, am cumpărat din Tawau un caiet studențesc și un set de stilouri, special pentru tânăra studioasă, în ideea că papetăria nu se numără printre industriile înfloritoare ale ostrovului de pescari. Nu mică mi-a fost mirarea ca, arătându-i lui kepala desa (căpetenia satului) fotografia fetiței și întrebându-l unde aș putea să dau de ia ca să-i înmânez cadoul, acesta să mă anunțe – nu fără o urmă de mândrie – că fata a plecat la Kota Kinabalu, la liceu.

Cât pește trebuie să fi prins și vândut harnicul ei tată ca să-și trimită fiica tocmai în capitala provinciei Sabah, la câteva ceasuri cu barca de portul din Semporna și la alte 8 ore pe șosea, altfel spus la capătul lumii cunoscute, nici nu vreau să mă gândesc. Cert e că mulțumită ei și pasiunii ei pentru învățătură, descălecaserăm pe insulă nu doar cu bomboane și orez (ca-n dățile trecute) ci și cu rechizite pentru copii. Caietul studențesc a ajuns în posesia unei mogâldețe de fată care, spre deosebire de toți ceilați țânci, n-a cerut gula-gula ci buku (carte/caiet). I-am reținut adorabilul nume: Subika.

Departe de a le idealiza și romanticiza la extrem stilul de viață, departe de a fi indiferent la lipsurile iminente unui stil de viață aproape complet nomadic, nu pot să îmi reprim fascinația – și dragostea – pentru acești oameni care au cucerit, fără pretenții de cuceritori, mările și oceanele Asiei înarmați doar cu o vâslă și un harpon.

De mici, copiii Bajau învață să pescuiască atât cu undița sau năvodul cât și cu harponul.

Mai sunt doar câteva mii, poate zeci de mii, împrăștiați în comunități firave la umbra insulelor tropicale, și sub presiunea excluziunii și a sărăciei, din ce în ce mai mulți aleg varianta unei precare sedentarizări.

Atunci când bărcile lor cu rufe întinse la soare vor ancora pentru ultima oară într-un port al oportunităților, atunci când pruncii lor nu vor mai umbla goi după scoici și castraveți de mare ci se vor duce la școală să învețe despre Coran și Turnurile Petronas, atunci când lagunele care le-au oferit adăpost în vreme de furtună vor fi deșerte (sau pline de turiști chinezi), cine-și va mai aminti de acești anarhiști avant la lettre, de acești copii nebuni ai mărilor și ai libertății? Articolul de față și imaginile care-l însoțesc se vor a fi o mică piatră de hotar, o mărturie că din punctul acesta începea, cândva, libertatea.

Mai multe imagini la rezoluție superioară poți vedea pe blogul meu foto, Tedoo.eu. Vizitele la etnicii Bajau Laut sunt un element signature al turelor Borneo Nomads pe care le organizez în fiecare an pentru prieteni și cititori.