Palestinima (1). Sfârșitul Lumii se amână.

Fâșia aceasta de pământ care se-ntinde de la Mediterană la Iordan, de la Sinai la Muntele Hermon, ascuțită ca un pumnal și cunoscută de două milenii drept Palestina, e Inima Lumii.

Dacă se aprinde un chibrit în Ierusalim iau foc Damascul, Bagdadul și Beirutul. Dacă sună o alarmă de mașină în Tel Aviv, încep câinii să latre la Washington, Berlin, Teheran și, mai nou, la București. Aceasta este Palestina: o inimă care, sângerând, însângerează întreaga omenire.

Se cuvine să mulțumesc prostului meu obicei de a nu scrie decât arareori la cald despre locurile pe care le vizitez. De la călătoria mea în Palestina au trecut șaisprezece luni și, în afară de câteva fotografii aruncate ici și colo, nu am publicat nimic pe subiect. Palestina ridică infinit de multe întrebări. De fapt aproape toate marile întrebări și contradicții care au măcinat și continuă să macine omenirea își au sorgintea acolo.

Am citit, din martie 2017 și până azi, zeci de cărți și sute de articole pe subiect, încercând să pun cap la cap niște lucruri care nu se potriveau și să-mi găsesc o poziție echidistantă din care să relatez ce am trăit, ce am văzut. Dar niciunul dintre aceste materiale nu a reușit să-mi ofere o sinteză atât de tranșantă și de frustă a situației cum a făcut o israeliancă pe care am întâlnit-o întâmplător la ziua de naștere a unui prieten. Mi-a spus:

“Dacă s-ar face pace, multă lume, din ambele tabere, ar trebui să-și caute un loc de muncă. La câmp, în fabrică. Și nu le convine. Din război se câștigă grozav.”

Pământului acestuia dintre Mediterană și Iordan, dintre Sinai și Hermon, i se mai spune și Țara Sfântă fiindcă de aici au radiat către toate zările cele trei religii așa-zis abrahamice: Iudaismul, Creștinismul și Islamul. O fi fost sfântă cândva, la începuturile lumii. Dar din ziua în care primul copil nevinovat a murit aici, fie străpuns de glonțul unui soldat, fie aruncat în aer de explozibilul unui sinucigaș, Palestina și-a pierdut sfințenia și inocența. Păcatele ei nu mai pot fi spălate nici cu toate lacrimile lui Iisus.

Valea Sfârșitului.

Râulețul Chedron (Chidron/Kidron) – Râul Cedrilor – coboară din coasta Ierusalimului pe Muntele Măslinilor și-și croiește cale prin Valea lui Iosafat către Deșertul Iudeii – Al-Baryiah, cum îi spun arabii – și mai departe, înspre Marea Moartă.

Raed închide ferestrele Nissan-ului cu un minut înainte ca șoseaua să se intersecteze cu albia râului.

“Miroase urât. N-aș vrea să rămâi cu impresia că așa miroase Palestina.”

Undele Chedronului poartă către mare nu doar lacrimile lui Hristos vărsate în grădina Getsimani înainte de trădarea lui Iuda, ci și apa menajeră și gunoaiele Ierusalimului. Biblia spune că aici, în valea aceasta mirosind a dejecții – Valea lui Iosafat – se va petrece bătălia finală între oștile lui Dumnezeu și cele ale lui Lucifer. În Apocalipsă, apostolul Ioan numește bătălia Armagheddon. Sper să nu aibă loc chiar azi.

Valea Chedronului.

Raed conducea tăcut pe șoseaua șerpuită către Mar Saba (Mânăstirea Sfântul Sava), unde aveam să petrec o noapte sau două dacă preacuvioșii călugări care-și fac veacul în pustie vor binevoi să-l primească pe nevolnicul de mine sub acoperișul sfântului lăcaș.

În legănarea absentă a mașinii remarc, cu o tresărire, că suntem atât de ocupați cu nimicurile cotidiene încât nu ne mai rămâne timp să facem ceea ce omul, spre deosebire de animal sau de plantă, e menit să facă. Să gândească. Nu să-și amintească, nici să proiecteze, ci să gândească, pur și simplu, să mediteze activ la firea lucrurilor, să extragă din pietre, din nori, din mări și din oameni înțelesurile ascunse. Zici că e un făcut că nimeni nu mai are vremea și aplecarea de a gândi, dar că toți avem certitudini pe care le exprimăm cu aer ritos ori de câte ori ni se oferă (sau ne creăm) ocazia. Asta pentru că toți suntem credincioși, inclusiv ateii care L-au rebotezat elegant pe Dumnezeu Cred-Că-Există-Totuși-Ceva-Deasupra-Noastră.

Credința ne scutește de efort și asigură progresul speciei, fie el și unul strict statistic: creșterea natalității, scăderea șomajului, creșterea produsului intern brut, eradicarea poliomielitei. Când Dumnezeu le-a spus evreilor “Creșteți și vă înmulțiți”, primii care au înțeles mesajul au fost economiștii.

La Mar Saba.

“Faraon îi punea pe iudei la cazne grele zi și noapte, zi și noapte, ca să nu apuce să se roage!” îmi spune părintele Kalinic la câteva clipe după ce mă întâmpinase cu o strângere de mână în curtea Mânăstirii Sfântul Sava și mă dusese să mă închin la moaștele Sfântului. Nu e prima oară când un om al bisericii mă introduce abrupt în subiect înainte ca ușa pe care am intrat să fi apucat să se închidă.

Părintele Kalinic lângă chilia sfinției sale.

“Ciudat, părinte, pe drum încoace reflectam că nu mai avem timp să stăm cu gândurile noastre, să chibzuim, să ne rugăm și să cântăm. Și acum sfinția voastră mă întâmpină cu spusele acestea”.

Părintele Kalinic e ultimul călugăr român rămas la Mar Saba și unul dintre puținii monahi care mai fac ascultare în legendara mânăstire de pe malul Chedronului. Pe lângă el mai slujesc doi ruși, șase greci și un novice finlandez, fratele Rafael, care venise aici înainte de Paști, se îndrăgostise de ortodoxie și abia primise botezul.

Mai era un român în mânăstire… (citește continuarea)