Palestinima (1). Sfârșitul Lumii se amână.

Mai era un român în mânăstire, un medic din Ploiești care nădăjduia să-și ducă restul zilelor în straie monahale, dar Patriarhul Teofil al Ierusalimului nu mai voia să audă de valahi, că se tot călugăreau și dez-călugăreau când îți era lumea mai dragă. Zosia plecase acum un an, iar Macarie cu trei ani mai devreme. Părintele Kalinic nădăjduia însă că, prin smerita lui purtare și prin hărnicia de care dădea dovadă ca responsabil cu primirea oaspeților și cu buna așternere a chiliilor, să-l întoarcă pe Patriarh la sentimente mai bune față de năzdrăvanii de români. Nu știu dacă șederea mea acolo l-a ajutat cine știe ce.

Atâția drept-credincioși visează fie să și calce pentru o clipă în curtea Mar Saba, să se roage la moaștele Sfântului Sava și în grota unde a trudit Sfântul Ioan Damaschinul, iar eu nu doar că nu am făcut toate ascultările ce îmi reveneau ca pelerin, dar mi-am mai și petrecut nopțile citind erezii pe tabletă, cu luminozitatea dată la minim ca să salvez bateria, fiindcă nici în chilie, nici altundeva în complexul monahal, nu exista electricitate. Ca să pot folosi telefonul – pentru fotografii, că nici semnal nu era – mi-am încărcat bateria solară de la lumânarea din chilie.

În apărarea mea trebuie spus că, odată intrat pe poarta sfântului lăcaș, m-a dat peste cap fusul orar.

În prima seară, după o scurtă discuție cu Părintele Kalinic, am fost trimis la trapeză să mănânc ceva, apoi mi s-a alocat o chiliuță și am fost sfătuit să dorm, ca să fiu odihnit pentru utrenie (slujba de dimineață).

Vedere de pe terasa chiliei mele.

“Păi, părinte, abia a apus soarele, mai sunt douăsprezece ceasuri până în zori. Am timp să mă mai plimb, poate să și citesc ceva, să-mi scriu gândurile în carnet și să și dorm pe săturate. De ce m-aș culca acum?”

“După ora noastră e trecut de miezul nopții. Mă duc să-ți aduc un ceas potrivit.”

Mar Saba, ca și mânăstirile de la Muntele Athos, funcționează după fusul bizantin care închide ziua la apusul Soarelui, oricând s-ar petrece acesta, și o deschide pe următoarea opt ceasuri mai târziu. Utrenia avea să înceapă la 3 A. M., iar părintele a insistat să dorm ca să nu cumva să lipsesc de la prima rugăciune a zilei.

Firește că nu l-am ascultat. Până la al doilea ceas după miezul nopții (cel de pe planeta mirenilor) am citit cărți neobrăzate căutând o cale de mijloc între patima cu care călugării se rugau la Hristos și la Maica Domnului și fusul lor orar, dictat de zeitatea păgână a Soarelui. Am adormit cu greu într-un sfârșit.

Până la ultimul acatist.

Nu închisesem ochii de mai mult de un ceas și jumătate că preacuviosul Kalinic îmi bubuia deja în ușă însoțindu-se sonor de dangătul clopotului mare al bisericii.

“Iartă-mă, frate Brăduț, am greșit eu socoteala cu o oră. Îmbracă-te repede și coboară, că îndată începe utrenia.”

M-am îmbrăcat repede, am fumat pe ascuns o țigară înghesuit într-o firidă a terasei exterioare și, deși eram terminat de somn, am coborît în biserică, nu fără a mă rătăci câteva minute bune prin labirintul de coridoare, tuneluri și uși pe care nici până la ora asta nu le-aș fi deslușit dacă nu-mi luam în ajutor sfintele icoane de pe pereți. După Sfântul Sava trebuie să fac stânga jos pe scări până la Paraclisul Maicii Domnului, apoi dreapta până la mormântul Sfântului și stânga pe ușa principală.

Mar Saba, sau Mânăstirea Sfântului Sava, fondată în secolul al VI-lea.

Bineînțeles că ajunsesem ultimul. Bezna din biserică era tulburată doar de cele zece lumânări ținute de cucernicii călugări în căușele palmelor, la o suflare distanță de bărbile lor albe și de teancurile gălbui și uscate de acatiste lăsate de credincioși. Teancul părintelui Kalinic era de departe cel mai gros și nu doar pentru că pelerinii români erau printre cei mai numeroși ci și pentru că era singurul capabil să deslușească rugăciunile înscrise pe ele. M-aș fi oferit să îl ajut, dar nu eram calificat.

Slujba se desfășura într-o greacă arhaică. Doar starețul înțelegea ce spune. Monahii greci dibuiau cam jumătate, iar ceilalți, inclusiv părintele Kalinic, reacționau sincronizat fie la anumite cuvinte-cheie pe care le pricepeau, fie la crucile și temenelele adânci ale părintelui egumen. Semi-întunericul, glasul monoton al rugăciunii strecurându-se dintr-un colț al bisericii într-altul ca un fluture de noapte, mirosul de tămâie și de lumânări, siluetele evanescente ale monahilor m-au aruncat într-o stare vecină hipnozei. Eram acolo și nu eram acolo, eram eu și nu eram eu, eram atunci și eram mereu. Utrenia, urmată de Psaltire, Canoane și Sfânta Liturghie, a durat până în zori. Călugării și-au terminat de citit acatistele și s-au scurs către chilii. Bunul Kalinic a plecat ultimul, după ce-a trimis și ultima rugăciune românească spre Ceruri.

M-am întors în chilie și…(citește continuarea)