Palestinima (1). Sfârșitul Lumii se amână.

M-am întors în chilie și m-am prăbușit în pat ca un meteorit venit din alt univers. M-a trezit, pe la orele nouă ale dimineții, dangătul insistent al clopotului de la intrarea în mânăstire. Veniseră primii pelerini. M-am spălat și m-am echipat pentru o drumeție de câteva ore în deșert. Un șort, un tricou și o bluză mai grosuță pe care am înfundat-o în rucsac în caz că voi da undeva de umbră. Pe cât de cald e la soare, pe atât de rece se simte vântul când astrul zilei dispare în nori chiar și pentru câteva clipe.

“Dacă te duci nicăieri, hai cu noi.”

Dar, ca un mare călător ce sunt, însă, uitasem să iau cu mine un obiect esențial: o sticlă pe care s-o umplu cu apă. La mânăstire nu se foloseau PET-uri. Am dat peste cap trei pahare din carafă și m-am furișat ca o pisică pe lângă ziduri către ieșire, convins că am să mor de sete în deșertul Iudeii, zis și Al-Baryiah. Călugărul Efrem, care se ocupa de niște pelerini greci în poarta  mânăstirii, m-a măsurat din cap până în picioare și m-a întrebat scurt și aspru, dar nu fără o urmă de umor:

“File (gr. frate), dar unde-ți sunt pantalonii?”

“Iertare, părinte, mă duc în deșert și mi-ar fi prea cald în blugi.”

“Vezi, fii atent, să nu te aventurezi prin satul de beduini. Cică omoară oameni și-i jefuiesc. Niște tâlhari, asta sunt.”

“O să mor de sete înainte să pună ei mâna pe mine” am mormăit, sperând că poate părintele va scoate de sub rasa aspră un termos de ultimă generație plin cu Gatorade.

Ubeidiya, satul de beduini împrăștiat pe dealuri.

Dar bunul Efrem se întorsese cu spatele în mijlocul propoziției mele, ocupat să îi binecuvînteze pe pelerinii greci care tocmai plecau. Bărbații – marcați după descinderea în catacombele sfinte, femeile – gureșe și grăbite după ce le bătuse soarele în cap pe afară. Mânăstirea Mar Saba nu permite accesul doamnelor și domnișoarelor pentru că frumusețea, grația și voioșia acestora ar putea abate sufletele încă nevolnice ale monahilor de la sfânta lor lucrare: „Să murim lumii, ca să viem lui Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Intru în vorbă cu Jamal, șoferul microbuzului de greci. De unde vin ei, încotro mă duc eu?

“Nu mă duc nicăieri”, zic.

“Atunci hai cu noi, că e în drum”, răspunde râzând.

“Dacă mă lăsați în satul din deal.”

“La Ubeidiya?”

“La cum i-o spune.”

Palestina e caroiată ca o tablă de go, nu știi pe unde să mai mergi ca să nu dai de probleme. Ziduri, garduri, posturi de control, zone interzise, șosele interzise, abia se descurcă omul să dezlege o asemenea încrengătură, d‘apăi capra? Decât să ți-o ia turma înspre settlement și să moară împușcată mai bine o vinzi și te angajezi în oraș ca muncitor. Beduinii au avut întotdeauna viață grea, dar au ales-o bucuroși pentru că erau liberi să se miște cum vor. Acum, că nu mai au nici libertatea, le-a rămas doar traiul sărman. Și vechile cutume. Mulți și-au vândut caprele și s-au așezat în sate ca Ubeidiya

După un sfert de oră de tras zgomotos și înecat la deal, microbuzul mă lasă, cu un claxon de rămas bun, ai grijă de tine, în mijlocul satului. Case noi, multe încă în construcție, se înalță dezordonat pe coline. Din vale se aud huruitul stins al Chedronului și câte-un dangăt de talangă din turmă rară care paște pe malul lui. Hăul sterp și pietros e punctat, ici și colo, de câte o stână dărăpănată. Măgari slăbănogi și câini chiori de somn întorc câte o jumătate cap să vadă ce-i cu mine. Ridic din umeri: nu e nimic; și eu pe-aci. Pornesc înapoi la vale, pe drumul pe care am venit, socotind că în vreo trei ceasuri, la pas domol și cu pauzele de rigoare, voi fi înapoi la mânăstire.

Deja mi-e sete doar la gândul că nu am apă. Afurisită mintea asta omenească: dacă aveam apă – mă știu foarte bine – nu mă atingeam de ea până cel puțin la prânz. Dar așa, că mă știe că-s în deșert fără cele necesare, gândul mă chinuie și mă arde pe gât. Trebuie să rezolv problema.

La prima răspântie, sub o copertină și o salbă de mărgele anti-muște, văd ceva ce aduce cu intrarea în magazinul sătesc. Plin de speranță, bag capul pe ușă. E, într-adevăr un magazin. La tejghea, o bătrână uscată și două adolescente, probabil nepoatele ei, își fac de lucru aranjând pentru a cine știe câta oară cutiile cu acadele și gumă de mestecat. Când mă vede, femeia face ochii mari și începe să țipe gesticulând de parcă însuși Necuratul i-ar fi apărut în prag. Pleacă, pleacă, înțeleg din gesturile ei. Cu poalele largi ale halatului care-i acoperă rochia încearcă să-și ascundă nepoatele de privirea mea.

Water, doamnă! Water!

Pleacă, străinule! Pleacă!

Nepoata mai mare (să tot aibă la vreo 15 anișori) se eliberează de sub pulpana bunicii și zâmbește. Water, străinule? Water, domniță. Îi șoptește ceva la ureche bunicii, apoi o șterge în casă împreună cu sora ei. Bunica, rămasă singură cu mine, mă evaluează nițel – poate c-aș fi, totuși, un ginere bun – apoi, neconvinsă, plescăie și-mi indică frigiderul cu băuturi. Să-mi iau repede și să mă car. Cu dreapta îmi smulge șekelii întinși ca plată, cu stânga mă ușuie afară ca pe-un muscoi.

În Ubeidiya.

Pentru beduini chipul femeilor este tabu; niciun străin nu are voie să-l privească. De unde și accesul de zgripțuroială al bătrânei când am intrat așa, neanunțat, neinvitat și nebeduin, pe ușa prăvăliei, dând ochi în ochi cu nepoatele fecioare. Aș fi vrut să-i explic că a deschide un submarket în buricul satului nu era cea mai bună cale de a evita contactul cu alienii. De fapt multe i-aș fi zis eu dar, din fericire pentru noi toți, nu știu în arabă decât mulțumesc și haide.

Șokran, zic.

Ya-la! zice.

Acum, că aveam doi litri de apă neîncepută în rucsac, în sfârșit nu-mi mai era sete.

Într-un sat ca Ubeidiya unde nu se întâmplă nimic și unde locuitorii au înscrisă în codul genetic o capacitate supraomenească de a detecta orice schimbare în ritmul vieții, nici chiar o prezență ștearsă ca a mea nu putea trece neobservată. Mergeam pe uliță cu gândurile făcute pachet, încercând din toate puterile să par relaxat, indiferent, un trecător oarecare, dar știam că sunt privit din spatele fiecărui oblon.

După câteva minute sub astă supraveghere am început să mă joc cu satul. Întorceam brusc privirea spre fereastra pe lângă care treceam și giurgiuveaua se trăgea cu un jvîc! rapid urmat imediat de o chirăială înciudată: m-a prins! I WIN, strigam eu înspre fereastră lovind cu pumnul în aer. Și înăuntrul casei se înăbușea un râs.

Am mers așa preț de vreo zece minute, jucând v-ați-ascunselea cu populația rurală. Pe câțiva i-am prins trăgând ocheade, alții – mai iuți de cap, nu mi-au lăsat privirii decât o giurgiuvea mișcându-se ușor. Per ansamblu aș spune că scorul a fost egal și că, pe parcursul acestei reprize, n-am izbutit să văd un chip de om în întregime. Dar și când l-am văzut…(citește ultima pagină)