. Sfârșitul Lumii se amână.)
Dar și când l-am văzut mi-a stat inima.
Ma!
Din spatele perdelei unei case verzi am deslușit forfotă și un glas molcom de femeie care explica ceva. Mișcare. Câteva târșâieli de papuci pe pardoseală. Am trecut preventiv pe trotuarul opus ca să nu încalc accidental vreo altă cutumă beduină. Cu coada ochiului am sesizat că perdeaua se dăduse la o parte și cineva ieșise în stradă. Am întors capul: o fetiță zulufată, de vreo cinci anișori, nu mult mai mare decât carafa de plastic pe care o ducea în mânuțe. A venit țintă spre mine, tremurând de sfiiciune. Mi-a întins vasul plin și un păhărel:
Ma.
Ma?
Ma.
Acum știu ce înseamnă: apă. Copilița beduină îmi adusese apă proaspătă și rece să beau, iar din pragul casei privirea mamei ei ne prinsese pe amândoi într-o aceeași caldă îmbrățișare: și pe fetița ei dragă și pe mine, străinul. Din cele mai vechi timpuri, călătorul a fost copilul tuturor oamenilor. Fiul Omului, dacă mi se permite erezia.
Lucrurile nu s-au oprit aici. Un pic mai jos, un bărbat mustăcios cocoțat pe acoperișul unei case în construcție mi-a făcut semn să stau pe loc. A coborât, a intrat în casă și mi l-a trimis pe fie-său, tot un boț de omuleț, cu un păhărel de cafea dulce și fierbinte.
Cei doi ghizi ai mei prin deșert. Pardon, cei patru ghizi.
Apoi m-au luat în primire doi băietani călare pe măgăruși. Am pornit așa prin sat, cu ei pe flancuri, într-o parodică procesiune care-i făcea pe trecători să chicotească și pe țânci și căței să ne țină chirăinzi până la următoarea răspântie.
Am apucat apoi de-a dreptul peste dealurile de piatră seacă, pe potecile înguste și abrupte săpate de copitele caprelor, și am ajuns la o lespede cenușie prinsă cu lanțuri de pământul uscat. Băieții au dat piatra la o parte și mi-au arătat: apă. Un puț secret. Și câte or mai fi ca el pe întinderea Al-Bariyei, neștiute decât de beduini? E atâta apă în deșert, dragul meu cititor…
Caravana m-a petrecut solemn până la ieșirea din sat și mi-a urat – unii din glasuri și gesturi, alții din fluturarea urechilor – cale bătută până jos, la mânăstire. Le-am dat câțiva șekeli ca mulțumire. Niște bandiți, vorba părintelui. Am rămas singur cu vântul cald care fluiera prin mărăcini, cu pietrele moleșite de soare și cu cerul uriaș sub a cărui greutate albastră orizonturile începuseră să se încovoaie și să tremure.
Nu e de mirare că trei dintre cele mai importante religii ale lumii au răsărit și au rodit în ținuturi deșertice. Pustiul acesta arid, curățit de orice „distracții” și de orice pretenții, împinge către Cer privirea omului aflat în căutare de răspunsuri. Deșertul este o abandonare a lumii de aici în fața lumii de Acolo. Spune John Chryssavgis:
„In deșert îți înfrunți inima și dorințele ei cele mai adânci, fără țap ispășitor, fără niciun loc unde să te poți ascunde. Deșertul este locul bătăliei tale cu forțele sălbatice dinlăuntrul și din afara ta. Deșertul te poftește să te scuturi de toate formele de idolatrie, de limitele pământești, pentru a cuprinde – sau a fi cuprins de – imaginea Dumnezeului ceresc. Aici ești confruntat cu o altă realitate, cu prezența unui Dumnezeu nesfârșit. Deșertul este o invitație la transfigurare.” (John Chryssavgis: In The Heart of the Desert: The Spirituality of the Desert Fathers and Mothers.)
Deșertul Al Baryiah. În zare să văd Marea Moartă și munții Iordaniei.
M-am întors la mânăstire mult după prânz, când soarele zugrăvea cu miere zidul de vest al bătrânei Mar Sabei. Am trecut printre ultimii pelerini ai zilei și am dat să mă furișez înapoi în chilie și să-mi petrec restul zilei neobservat. Părintele Kalinic era în curte.
“Unde mi-ai fost, frate Brăduț? Ai lipsit de la rugăciune!”
“Să fiu iertat, părinte, dar în felul meu n-am lipsit. Am făcut rugăciunea mai în deal.”
“Fugi la trapeză, că se răcește mâncarea. Și apoi să cobori pentru vecernie.”
Supă de linte, măsline, avocado, salată verde, banană, curmale, o roșie, nuga și suc de rodii. “You! Eat all!”, m-a îndemnat părintele Paisie bucătarul cu un ton blând pe care nici semnele de exclamare, nici accentul rusesc nu reușeau să îl asprească.
După rugăciune, la care m-am prezentat cu coada între blugi, am urcat pe terasa chiliei să văd apusul și să ascult glasul Chedronului. Când soarele a dispărut de tot după munții Iordanului, clopotul a anunțat miezul nopții. Am scăpat. Nu s-a sfârșit lumea nici astăzi. Un copil i-a dat apă și a potolit-o.
Mai multe imagini poți vedea în galeria articolului și pe blogul meu foto.
Comentarii - 27 Comentarii
Lasă un comentariu
Foarte frumos, domnule!
@Luca: Mulțumesc, domnule.
Omule asta-i chiar cel mai (dar chiar cel mai) frumos lucru scris de tine (pana acum)!!!
@Andrei: nu sunt sigur că le-ai citit pe toate celelalte 🙂
Uite o sa le iau la rand pe toate din nou cu ocazia asta! Dar chiar povestea asta mi-a mers mie pe suflet.
Minunat! Te invidiez pentru toate lucrurile pe care le vezi si le traiest!
@Lulu: toți trăim lucruri interesante, dar unii dintre noi sunt suficient de aroganți ca să le și scrie 😉
Atata vad comenturile astea cu “te invidiez”… de ce sa punem cateva merinde in tolba si sa traim propria experienta. Mai bine pe net invidiind pe altii.. imi vine in minte vorba aia din vremuri de mult apuse “clasa muncitoare bea sampanie prin reprezentantii ei de seama..”. Evident le putem face pe ambele.. si chiar fara invidie :)))
Frumos!!! ..poate va urma! 🙂
Frumos!Atat de frumos!Multumesc!
@Irina: și eu.
Excelent! Mi-a placut mult!
Am citit, apoi am recitit și te-am (re)descoperit acut și plăcut. Am recitit și am terminat, din nou, acum. Spre final am primit ecoul potrivit … de asta te așez lângă Axinte Frunză (1859-1933). Mulțumesc.
@Dan: mulțumesc. Nu știam de Axinte Frunză. Nu mă așeza alături de dânsul încă.
Frumos mai scrii si in detalii de o finete rara. Multumesc pentru faramele de intelepciune pe care le impartasesti cu noi
@Alexandra: sărutmâna.
Fermecata am citit! Cum demult citeam, cand eram copi si lumea din jur se dizolva usor si eu eram acolo, unde citeam, vedeam locuri, simteam mirrosuri, aflam, asteptam, ma minunam…
Minunata povestire! Mult va multumesc pentru ea!
@Anca: mulțumesc frumos.
Ce frumusete!
Cat de mult bine poate aduce lectura acestui text.
Sa ne mai scrii despre lucruri simple dar atat de valoroase.
Absolut superb articolul…despre locuri nu am cuvinte mai ales ca eu tocmai m-am intors de acolo din pustiul Iudeii fiind intr-un pelerinaj, dar nu mi-am pus niciodata problema sa stau peste noapte la Sf.Sava, am crezut ca lucrul acesta este imposibil.
Calugarul Kalinic este minunat…numai oamenii spevciali, ca sa nu spun sfiti, pot sa stea pe vecie intr-un asemenea loc
@Claudiu: mulțumesc. Doamne, ajută.
Sublimă scriitură. Am fost cu tine în călătorie. Mi-a rămas un zâmbet pe față, iar sufletul îmi chicotește și mi se strânge în egală măsură.
Mulțumesc mult Brad!
@Mihaela: ai fost un tovarăș de drum pe cinste. Să mai vii.
Foarte frumos sintetizat.
Peste tot se aminteste de icoana Maicii Domnului de la această manastire, îmbrăcată în negru și care are o copie la manastirea Rohia.
Oricât caut imagini cu Icoana de la manastirea din pustiul Iudeii – Sf. Sava, nu o gasesc. Unde pot descoperi o imagine a ei, așa cum se află în manastire?
[…] Palestinima. Sfârșitul Lumii se amână. […]
[…] de a începe vă invit să citiți articolele acestea, ca să înțelegeți mai bine: – https://www.tedoo.ro/palestina-sfantul-sava-desertul-iudeei/ și – […]