Palestinima (2). Scurta poveste a unei creștinări.

(episodul 1 este aici)

Nu cunosc pe lume liniște ca aceea de după ultima bătaie a clopotului unei biserici. Văzduhul, pe care rezonanța de bronz l-a frământat și întins ca pe un aluat, pornește, după dangătul final, să readune în sine toată liniștea risipită. Dar, electrizat fiind de lumina sunetului, atrage nu doar tăcerile care îi aparținuseră, ci și pe cele sălbatice, până atunci ascunse prin peșteri, prin scorburi, în adâncul fântânilor sau în inima pietrelor.

Liniștea de după ultima bătaie a clopotului e densă și sclipitoare ca cerul dimineților după furtună.

E ultimul meu ceas la mânăstirea Mar Saba. N-o să-i mai aud clopotele mult timp, poate niciodată. Înainte de a-mi înhăța desaga și a dispărea dincolo de poarta mică și îndesată a mânăstirii, urc până la chilia părintelui Kalinic, care mă invitase din ajun să bem neapărat o cafea și să vorbim.

Cutremurul.

Îl găsesc îngenuncheat în mijlocul chiliei, cu fruntea plecată în fața unei imense icoane a Maicii cu Pruncul. Ibricul e deja pe foc. Îl las să-și încheie rugăciunea și ies afară, pe balconul înecat de flori. Deasupra micii grădinițe, rezemate de un zid, șade cuminte un tricolor românesc.

– De vreo câteva zile am așa, o neliniște, îmi spune părintele prinzându-mă din urmă. E duhul pustiului care caută să-mi ia pacea. De Paști au venit niște cunoscuți pe aici și m-am gândit ce bine ar fi să fiu și eu acasă, cu ai mei. Câteodată mă visez la o terasă în orașul meu, cu o halbă de bere în față. Vezi, unde Diavolul găsește melancolia îți bagă în suflet întristare. Noi, cât suntem mireni, nu știm ce luptă nevăzută se duce pentru sufletul unui om. Diavolul încearcă să ne țină în fantezii, în imaginație, sau să ne aducă întristare. El nu vrea ca omul să fie autentic, să vadă cine este cu adevărat. Și atunci îl face să se gândească la plăceri, la ce ar fi putut fi, la ce ar putea fi. Mi-e mai greu acum, că au plecat ceilalți doi călugări români. Altfel te înțelegi la nevoie cu cineva din neamul tău. Fiecare neam le are pe-ale sale.

Cafeaua fierbinte e preparată după moda turcească:  amestecată cu puțin cardamom, prăjită bine, râșnită ca făina și fiartă la trei spume. Perluțe de caimac bogat mi se prind de mustăți și se sparg cu un gâdilici cald și aromat. Din vale se aude ecoul râului Chidron: „Mă duc la Marea Moartă! Mai merge cineva?”

– Părinte, vreau să mă sfătuiesc cu sfinția voastră asupra unui subiect care mă frământă.
– Te ascult, frate Brăduț.
– Acum vreo săptămână, m-a sunat o cunoștință să-mi spună că are ceva foarte urgent și important să-mi comunice, dar nu prin telefon. Ne-am întâlnit la o cafea. Zice: „În ziua de, la ora de, va avea loc în România un cutremur de 9,1 grade. Or să moară mulți oameni. Vor scăpa doar cei cu inima curată. Anunță-i pe cei dragi.” Nu vă ascund, părinte, că m-a tulburat povestea asta. Până la ziua și ora anunțate de respectiva persoană mai sunt nici zece zile. Ce să fac?

Părintele mă privește amuzat, ca pe un pui de mâță care a urcat pe perdea și-și dă seama că nu mai are cum să coboare.

– Noi, oamenii, putem avea intuiții. Unii au avut chiar darul profeției. Dar, indiferent de eveniment, ora și locul nu le poate ști decât bunul Dumnezeu. Dormi liniștit în noaptea aceea. Pe răspunderea mea.

Râdem. Ce tâmpit eu, să-mi fac astfel de griji, să mă iau după poveștile lui F. despre rezonanțe Schumann și treceri catastrofale la următorul nivel de conștiință al omenirii. Dar păruse atât de serios, de grav, încât îmi sădise în inimă îndoiala și panica. Părintele Kalinic reușise, în treizeci de secunde, să împrăștie toată negura pe care F. o adunase deasupra mea într-un ceas și ceva de discuții. Mai luăm o gură de cafea, că merge bine după un râs sănătos, și mă întreabă:

– Și cum mai e prin țară?
– Nu știu, părinte, că nu mai locuiesc acolo de ani de zile.
– Dar unde?

Îi spun. E prima oară când îl văd pe solarul Kalinic întunecându-se la față. Lasă cafeaua pe măsuța joasă dintre noi și mă cercetează.

– Sper că nu te-ai lăsat smintit de ereziile celor de pe-acolo?
– Da’ de unde, părinte? Sunt mai creștin ca oricând.
– Asta e bine, frate Brăduț. Asta e bine. Să te țină Dumnezeu pe drumul cel bun.

Nu am intrat atunci în detalii. Nu era nici timp să îi expun părintelui rezultatul limpezirii gândurilor mele sufletești în nopțile petrecute sub zidurile mânăstirii. Preferam să îl ascult pe sfinția sa. Am să o fac însă acum, aici, pe cât de succint voi putea, fiindcă i-am făgăduit că, atunci când va fi să scriu despre întâlnirea noastră, am să îi trimit prin poștă textul tipărit, ca amintire, mulțumire și legământ frățesc. (Citește în continuare)