Palestinima (2). Scurta poveste a unei creștinări.

Scurta poveste a unei creștinări.

Iudaismul este o religie importantă, dar nu una majoră, întrucât numărul practicanților se limitează la câteva milioane. Din Iudaism s-a născut Creștinismul, însă nu trebuie uitat că cele două religii se află pe poziții antagonice în cel puțin două aspecte. Primo, Dumnezeul creștin este unul universal, al tuturor semințiilor, pe când Dumnezeul Torei este doar al evreilor. Secundo, Iudaismul nu-l recunoaște pe Iisus ca Mesia. Așadar, deși alăturate adeseori, Iudaismul și Creștinismul, chiar dacă au elemente comune, sunt ireconciliabile din punct de vedere teologic și filosofic.

Islamul, pe de altă parte, este un melanj de Iudaism, Creștinism și alte credințe. El recunoaște Dumnezeul unic, universal (nu etnic, ca în cazul Iudaismului), recunoaște profeții biblici, dar ruptura esențială constă în aceea că-l consideră pe Iisus nu fiu al lui Dumnezeu ci unul dintre proorocii de rang inferior lui Mohammed (cel care a avut adevărata revelație).

Prin aceasta, Islamul își apropriază instrumentarul iudeo-creștin, cu precădere pe cel vechi-testamentar, dar respinge însăși esența Creștinismului. Ideea unui Iisus „iluminat” o regăsim și în celebra carte a lui Edouard Schure „Marii Inițiați”, care-l pune pe Hristos în rând cu Rama, Krishna, Hermes Trismegistus, Moise, Orfeu, Pitagora și Platon.

Așadar, ne rămân două religii majore, atât ca număr de adepți cât și ca efecte asupra spiritualității: Hinduismul și Creștinismul.

Din Hinduism au decurs diferitele forme de Buddhism, Jainismul, Sikhismul, și un întreg corp de practici ritualice ca Yoga, meditația sau Reiki. Acestea, într-o formă modernizată și pe alocuri alterată, au stat și la baza culturii New Age (neo-paganism) care a explodat în Occident în anii ’70 ca reacție, pe de o parte, la despiritualizarea societății (dezvrăjirea, cum îi spunea Schiller) și, pe de altă parte, la incapacitatea confesiunilor creștine din Vest de a mai oferi răspunsuri la noile întrebări.

Odată cu mutarea în Asia, am luat contact cu spiritualitatea orientală în ambele ei forme: cea originală, practicată de localnici, și cea nouă, formulată ca atare în Anglia secolului XIX. Primul lucru care m-a intrigat a fost distanța uriașă, la nivel de atitudine, între practicanții celor două ramuri.

Pentru thailandez – de pildă – Buddhismul este un stil de viață impregnat cu o doză mare de superstiție, dar străin de misticism. Buddhistul de rând se duce la templu, face rugăciuni, donații și ascultare la călugări, ba chiar petrece o lună la fiecare câțiva ani în straie monahale. Ce așteaptă la schimb: noroc, sănătate și belșug. E o relație de schimb, dacă vreți, bazată pe gândirea karmică: fac bine, primesc bine. Fac rău, rău o să-mi fie.

Datorită înriuririi sale profunde asupra vieții de zi cu zi, Buddhismul proiectează în societăți un grad mare de modestie, de toleranță și respect reciproc, de „frică de Dumnezeu/Karma” și, nu în ultimul rând, o atitudine calină față de toate făpturile vii (regăsită într-o formă extremă la jainiști, care nu ies noaptea din casă pentru a nu călca din greșeală vreo gânganie). Frumos, interesant, dar n-a trezit nimic în mine. Prea rece în fond, prea tranzacțional în manifestări.

De cealaltă parte, practicanții noii religii – cel puțin aceia cu care am intrat în contact, destui – sunt pătrunși de emfaza unei misiuni cosmice, spicuite de pe la diverși maeștri și de prin cărți de self-help spiritual care promit iluminarea.

La nivel declarativ dezgustați de fanatismul și habotnicia comunităților creștine din care provin, eliberați de „superstiții”, acești discipoli nu au însă nicio reținere în a cânta în cor „Om Nama Shivaya”, poate fără să știe că îi închină imnuri de slavă zeului Shiva, cel care „distruge și transformă lumi”. Îi găsești adunați ciorchine în poala câte unui cripto-indian elocvent și întreprinzător, sorbindu-i în stare de transă vorbele, dacă nu și alte cele. Dacă asta se numește „eliberare”, pe mine nu m-a prins (pun intended).

Nu mi-am limitat înțelegerea religiilor orientale – vechi sau noi – la a-mi observa vecinii, localnici sau texani. Am citit, am discutat, am încercat să descopăr fundamentele spirituale ale acestor religii și, cu precădere, a practicilor ritualice asociate lor. Pe măsură ce pătrundeam mai adânc în profunzimea acestora, sentimentul de neliniște pe care îl încercam era tot mai deranjant. Ce mă neliniștea? Răceala, apologia Nimicului cosmic, a Vidului unificator, mortificarea, negarea Vieții. Intuiția mea a refuzat o astfel de perspectivă.

M-am născut și o să mor pe lumea aceasta, printre oameni, bucurându-mă și bucurând în ce măsură se va putea. Nu trăiesc pentru viața de apoi și nu fac fapte bune – puține, câte or fi – nici ca să-mi capăt loc în Rai (blasfemie!), nici ca să rup lanțul reîncarnărilor. Fac bine pentru că asta e în acord cu însuși codul vieții. Fac bine pentru că asta îmi face bine, iar celor care se grăbesc să pună eticheta “manifestare a ego-ului” le amintesc că același lucru se poate spune și despre etichetări. (Citește finalul.)