Palestinima (2). Scurta poveste a unei creștinări.

M-am creștinat printre buddhiști, hinduiști și esoteriști pentru că apropierea lor mi-a amintit cât de frumos și simplu, de intuitiv și de în acord cu viața este, până la urmă, Creștinismul: suntem cu toții frați și surori prin pneuma dumnezeiască suflată în noi și numită Viață, suprema dovadă de iubire a Celui care ne-a lăsat pe Pământ.

De ce să refuzăm Viața care ni s-a dat, de ce să ne oprim pulsul și să ne gâtuim respirația? De ce să ne golim mintea de gânduri când suntem lăsați pe Pământ tocmai ca singura ființă rațională, capabilă să pună întrebări și să găsească răspunsuri, să creeze, să inoveze? De ce să ne izolăm unii de alții – buni, răi, cum om fi – și să așteptăm în împietrită solitudine o ipotetică Iluminare, când Viața însăși este, de la un capăt la altul, cea mai strălucitoare și mai tainică Lumină din Univers? Nu dau un zâmbet de copil pe toți sorii lumii.

De aceea este și atât de importantă dezbaterea Creație vs. Evoluție, pentru că ea adresează subiectul esențial al originii Vieții. Creaționiștii sugerează implicarea unui design inteligent (a unui Creator), iar evoluționiștii susțin că primul organism viu a apărut din pură întâmplare. Ambele, țin nevoia să subliniez, sunt teorii. Știința mai are mult de lucrat pentru a oferi răspunsuri solide la această întrebare fundamentală. Cu cât mai repede se eliberează de ideologizare, cu atât mai repede le va găsi: “Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Matei 7:7).

Nu am ales eu să fiu creștin. Probabil că așa m-am născut. Iar când am aflat povestea lui Hristos care s-a aruncat între oameni perfect conștient că asta îi va aduce suferință și tristețe, doar ca să dea de veste, prin sângele Său, că Dumnezeu e iubire, mi-am dat seama că asta rezonează minunat cu ceea ce-mi șoptise și mie sufletul. (Am mai scris despre asta în articolul Libertatea ca o pâine caldă.)

Greșesc? Cu atât mai bine. Nu caut să fiu desăvârșit. Caut să fiu cât de viu se poate, să împlinesc Darul ce mi s-a dat. Unicitatea fiecărei vieți include și greșelile sale unice. Că abordarea aceasta îmi aduce cu sine și dureri și tristeți pricinuite de semeni, primesc cu smerenie. Oamenii nu rănesc din răutate, ci din cauză că și-au pierdut – temporar sau definitiv – nucleul de Iubire-Viață. O faptă rea este o ocheadă aruncată morții. Un om rău nu e decât un mort care mișcă. E plin de ei la televizor.

O întâlnire în deșert.

Sună clopoțelul de la intrare. Probabil e Raed, călăuza mea. Îl îmbrățișez pe părintele Kalinic și mă rostogolesc pe scări cu bocceaua după mine. La poartă dau de călugărul Efrem care, văzându-mă iar în șort, mă ia la rost pentru ultima oară:

– Tot n-ai pantaloni, file mou?
– Ce să facem? Vremuri grele! Binecuvântează, părinte.
– Domnul cu tine.

Raed e numai miere. Scăpat de grija mea, a avut și el timp să-și vadă de familie. Parcă s-a și împlinit un pic. Când mă lăsase aici acum trei zile era cam tras la față.

– Ți-a priit, Raedule. Plesnești de voie bună.
– Și ție pare că ți-a priit. Văd așa, o limpezime în ochii tăi.
– N-am avut net.

Și deșertul pare mai tânăr decât ieri și mai plin de viață. La un cot al drumului care coboară spre Ierihon, vedem un copac nelalocul lui de verde. Pe undeva pe dedesubt trebuie să existe un firicel de apă. O micro-oază. Oprim să fac câteva fotografii și, când privesc prin teleobiectivul camerei, deslușesc la umbra copacului o siluetă. După atâtea zile în care am văzut doar piatră arsă de soare, descoperirea mă bucură mai mult decât o bere rece. Scot un fluierat sonor care-l face pe Raed să ridice nasul din Whatsapp:

– Ei, ce-ai văzut acolo atât de interesant?
– O căprioară!
– Și ce mare lucru? E probabil un oryx sau o gazelă.
– E mai mult decât atât, dragul meu prieten. E Viața.

Zece nopți mai târziu, întors deja la București, mi-am făcut trei cruci și m-am culcat. Pe răspunderea părintelui Kalinic, n-a fost niciun cutremur.

Mulțumiri părintelui Paisie Ipate și profesorului Radu Iliescu pentru comentariile teologice făcute pe marginea acestui text înainte de publicare. Mulțumiri Dorotheei Ionescu pentru susținere și inspirație.

(va urma)