Palestinima (3). Copiii Făgăduinței.

Mai aveam câțiva kilometri până la Nablus când Ahmed, șoferul taxiului, cu care mă prăpădisem de râs de la Ierihon până aici, blestemă scurt și întoarse către mine o față îngrijorată:

– Dă-ți aia jos din cap. Acum.

Drumul era blocat de o mână de adolescenți care-și găsiseră să protesteze arzând cauciucuri și aruncând foarte nervoși cu pietre în…asfalt. După ce că șoseaua era ca vai de ea, o mai și pedepseau. Ahmed opri mașina și verifică în retrovizoare dacă mi-am dat aia jos.

Aia era un buff albastru cumpărat de la Decathlon. Bun și de soare, și de frig, și de pus pe față dacă e praf. Ce treabă avea aia cu asta?

– Să nu creadă că e ceva religios și să se ia de tine.
– Ahmed, am eu față de israelian?
– Ești alb, blonduț, cu ochi deschiși la culoare. Deci cam ai față.

După câteva minute a apărut o patrulă israeliană. Erau trei băieți și o fată, toți foarte tineri. Până au deblocat circulația – cu vorba bună însoțită de gesturi subtile ale armelor – am avut timp să le studiez fizionomiile. Bărbații erau unul smead, cu față de arab, unul blond-roșcovan cu trăsături slave, iar al treilea era negru, lung și zvelt precum semifondiștii etiopieni. Femeia era blond-șatenă, cu ochi albaștri sau verzi, avea un nas grecesc (drept) și trăsături nord-europene. Mi-ar fi putut fi soră dacă n-ar fi fost atât de frumușică. Deci cam avea față. Ca și colegii ei.

Nablus, orașul nou de două mii de ani.

La Puțul lui Iacov, unde Iisus s-a întâlnit cu samariteanca Fotini, eu m-am întâlnit cu Bashar, „omul meu din Nablus”. Mă aștepta mai devreme, dar din cauza agitației de la intrarea în oraș întârziasem. Mă lămurește înainte să deschid gura: se pregătește protest mare pentru eliberarea martirilor noștri din închisorile israeliene. Mergi și tu cu noi după-amiază

N-am pus semn de punctuație la finalul propoziției de mai sus pentru că nici Bashar nu pusese. Era o întrebare afirmativă, ca să zic așa.

Nablus văzut de pe Muntele Jerzim/Gerizim

Intrăm în biserica grecească ridicată deasupra Puțului. Bashar se apucă să scoată apă din antica fântână sub privirea mijită a bătrânului monah custode. Agitat cum era, Bashar scapă lanțul din mână și găleata plonjează spre abisul veterotestamentar lovindu-se de pereți cu dangăte de clopot. Monahul sare ca o scânteie de la locul său, îi aruncă lui Bashar o privire sinonimă cu afurisenia și oprește cu o îndemânare pripită lanțul înainte de marele pleosc. Scoate găleata plină, ne toarnă în cănuța de email și ne povățuiește aspru să fim mai atenți data viitoare. Înghit cu noduri, simțindu-mă co-vinovat de tărășenie – plus că eram din nou în șort – dar apa mă liniștește cu gustul ei de iertare. Ies din biserică nu mai păcătos decât intrasem.

Nablus, adică Neapolis, adică Orașul Nou. Așa se numește prin părțile acestea o urbe veche de două mii de ani. Fiindcă dacă-l raportăm Shechem-ul peste care șade, vechi de patru milenii, sau cu Ierihonul aflat la doar o oră distanță, cu zece mii de ani pe buletin, Nablusul pare fondat săptămâna trecută.

Până să ajung eu, pe teritoriul actualului Nablus se întâmplaseră și alte lucruri importante. De pildă, aici i-a făcut Iahveh lui Avraam actele pe terenul Palestinei.

Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: Toată țara aceasta o voi da seminției tale. Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase. (Geneza, 12:7)

Triburile lui Israel, douăsprezece la număr, s-au împărțit pe cei doi munți care străjuiesc Nablusul: Gerizim/Jarzim și Ebal. Șase triburi au înălțat binecuvântări, celelalte șase au proferat blesteme. Așa se proceda pe vremea aceea când îți pica un teren din cer.

Din aceeași perioadă datează și prima mențiune a numelui Israel, consemnată într-unul dintre cele mai stranii pasaje ale Genezei. După ce a trecut Iabocul (actualul râu Zarqa, afluent al Iordanului), s-ar fi întâmplat următoarele:

Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.

Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui și i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el.

Și I-a zis: „Lasă-mă să plec, că s-au ivit zorile!” Iacov I-a răspuns: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta.”

Și l-a întrebat Acela: „Care îți este numele?” Și el a zis: „Iacov!”

Zisu-i-a Acela: “De acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor!” (Geneza, 32: 23-28)

După alte versiuni ale Vechiului Testament, acel Cineva este descris fie ca „un om”, fie ca “A’aish”. Teologii nu s-au pus de acord asupra identității respectivului. O fi fost om, înger, demon sau Dumnezeu în persoană?

Spiritele critice sunt libere să considere Geneza – și întreaga Biblie – o operă de ficțiune, dar sunt la fel de libere să realizeze că statul modern Israel este cât se poate de palpabil, la fel de palpabil ca suferințele pe care le-a îndurat și pricinuit.

“Știi care-i adevărul?”

Eram pregătit pentru ce-i mai rău. Citisem atâtea reportaje despre violența extremă cu care autoritățile israeliene răspund oricărei forme de protest din partea palestinienilor, inclusiv în Cisiordania și Gaza, unde jurisdicția Tel Aviv-ului e teoretic limitată. Aveam camera doldora de baterie și de memorie, aveam aia să mi-o pun pe față în caz de gaze lacrimogene și purtam niște încălțări ușoare, bune de sprint în caz că încep să zboare gloanțele, fie ele și de cauciuc.

Bashar era liniștit și nu purta niciun echipament special. A parcat mașina la două străzi de centru, a salutat câțiva megieși care se adunaseră și ei pentru protest și a pornit spre piața centrală învârtind cheile pe deget. Părea un bărbat care a ieșit să cumpere ziarul.

În piață să fi tot fost două mii de oameni de toate vârstele. În fața mulțimii era o scenă pe care se vorbea înflăcărat și se cânta. Apoi s-a simulat o execuție. Câțiva tineri legați la ochi au îngenuncheat la buza scenei, iar unul dintre liderii protestului se făcea că îi împușcă în ceafă, unul după altul.

La o întâlnire de presă la care am participat și eu înaintea călătoriei, Ambasadorul Autorității Palestiniene la București spunea: „În Palestina toată lumea face politică. Și copiii fac politică.”

 Unul dintre cei mai tineri protestatari.

Nimic mai adevărat. În piață erau foarte mulți copii care purtau postere cu martiri așa cum copiii din Occident poartă postere cu actorii sau cântăreții preferați. Numai că în cazul micilor palestineni, vedetele de pe afișe nu erau niște străini plini de noroc și avere, ci frați, unchi sau părinți. Am intrat în vorbă cu un puștan frumușel și deștept foc care își petrecea copilăria îndemnând la boicotarea produselor Made in Israel. N-avea mai mult de opt ani. Doi pași mai încolo, o fetiță îl purta pe Yasser Arafat.

Băiețelul acela pancartat, colegii lui de leat care fluturau cu mândrie și speranță chipuri de oameni ținuți sau uciși în închisori, privirile limpezi, dar decise, ale puștimii prezente în piață călare pe stâlpii de iluminat sau pe umerii părinților, zugrăveau o dureroasă conectare la realitățile – sau ficțiunile – politice care toacă nemilos destine în Orientul Mijlociu de când au descălecat triburile lui Israel la Nablus. Și altora nu le mai ajung tabletele și desenele animate. Bună vorba:

Din vremuri grele ies oameni puternici.
Din oamenii puternici ies vremuri bune.
Din vremurile bune ies oameni slabi.
Din oamenii slabi ies vremuri grele.

Am încheiat ziua la casa lui Eead, un prieten și partener de afaceri de-al lui Bashar. Înainte să fie cina gata ne-am așezat în sufrageria spațioasă și comodă – numai în casele arabilor mai există atâta confort la un loc – vis-a-vis de plasma uriașă pe care proprietarul o zappa de la un canal la altul: CNN, Al-Jazeera, un post sirian, un post palestinian, Russia Today, Fox. Parcă eram într-o redacție de știri.

Comentăm împreună evenimentul care tocmai se terminase – protestul – și posibilele sale urmări. Eu întreb, Bashar îmi răspunde. Eead bagă un cartuș nou în țigara electronică și ne ascultă, pufăind. Când luăm o pauză să gustăm din cafele, se uită fix la mine și-mi zice apăsat: (citește continuarea)