Palestinima (3). Copiii Făgăduinței.

– Știi care-i adevărul? Adevărul e că ne-o trag și-ai lor, și-ai noștri. Și nouă, și lor.

Se lăsă tăcerea. Bashar coborî privirea în covorul gros. Probabil că și el gândea la fel, dar nu se cuvenea să i-o trântești chiar așa jurnalistului străin. Trag și eu din țigara mea electronică. Eead mă vede și zice:

– Vezi că electronicele cu lichid sunt periculoase. Te omoară.
– Nu există încă niciun studiu. Pe ce te bazezi?
– Pe nimic. Dar eu vând din astelalte, cu cartuș. Așa ne-au învățat să spunem la clienți. Nu puteam să ratez ocazia.

Gluma era bună, dar nu justifica îndelungarea râsului care i-a urmat. Nu mai râsesem de dimineață, din taxi-ul nebunului de Ahmed, iar după toată tensiunea de peste zi abia așteptam ceva cât de cât nostim ca să mă descarc. Gazdele mele, amabile, nu m-au lăsat să râd de unul singur. Ne-am hăhăit de poantă până când soția lui Eead și-a croit cale prin aburul țigărilor și ne-a mânat în bucătărie, la masă.

În termenii apologetici folosiți de stăpâna casei, a fost o cină simplă, făcută la repezeală. În termeni absoluți, a fost un festival de arome și de texturi cum numai prin partea aceasta de lume mai găsești. În spațiul acesta în care orașele de două mii de ani se numesc Neapolis, simplitatea și repezeala se măsoară după o cu totul altă grilă. Așa cum aveam să descopăr în souq.

Calea atemporală a construirii.

Vechiul souq (bazar) al Nablusului poartă numele de al-Khan, după mulțimea de hanuri în care-și adăpostea pe vremuri negustorii și drumeții. Nablusul vechimii era un nod comercial important al Orientului Mijlociu și aici poposeau, pe lângă negustori, și pelerinii damaschini aflați în drum spre Mecca.

Nablusul le dădea tuturor adăpost și oportunități, fie în khan-urile pentru oameni, fie în caravanseraiurile care ofereau în plus și grajduri pentru cai. Cutremurul din 1927 și câteva atacuri cu rachete israeliene au distrus o parte din vechile case de oaspeți. Dar unele sunt încă în picioare, renovate recent.

Nablusul era nu doar un buric al târgului, ci și unul al producției. Un recensământ de acum aproape o sută de ani număra, la o populație de 17,000 de suflete a centrului, nu mai puțin de 55 de croitorii, 36 de pantofării și 31 de cizmării, 15 tăbăcării, 35 de ateliere de tâmplărie, 32 de pietrării, 23 de brutării, 17 măcelării, nouă antreprize de construcții și șase aurării.

Pe raza localității, ca să mă exprim ca un birocrat, funcționau aproape zece mii de războaie de țesut. Și statisticile nu-i includ aici și pe localnicii din mâna cărora ieșeau cele mai celebre două produse ale cetății: săpunul de Nablus cu ulei de măsline, despre care se spune că are culoarea paginii de carte veche, și kunafa, divinul desert preparat din tăiței, brânză, sirop și mirodenii. Dar dincolo de liste și de cifre, souq-ul acesta are o dimensiune ascunsă, pe care statistica nu o poate nici înțelege, nici consemna.

Una dintre cărțile de pe raftul meu de căpătâi este „The Timeless Way of Building” a arhitectului austriac Christopher Alexander. Scris într-un limbaj accesibil, pe alocuri poetic, volumul face o trecere în revistă a calităților pe care le căutăm în ceea ce construim sau amenajăm, fie că e vorba despre o casă, despre un oraș sau despre o grădină. Alexander explică faptul că principiile căii atemporale a construirii sunt imanente, nu necesită decât bun simț și atenție și că acestea au fost aplicate inconștient de om încă din cele mai vechi timpuri. Iată un pasaj:

„Există o cale atemporală a construirii. E veche de mii de ani și e aceeași azi ca întotdeauna. Marile construcții tradiționale ale trecutului, satele și corturile și templele în care omul s-a simțit acasă, au fost ridicate întotdeauna de oameni care erau apropiați de esența acestei căi. Nu e cu putință să faci clădiri minunate, orașe minunate, locuri minunate, locuri unde să te simți tu însuți, unde să te simți viu, decât urmând această cale. Ea îl călăuzește pe căutătorul ei către edificii la fel de străvechi ca dealurile, copacii și chipurile omenești.

E un proces prin care ordinea unei clădiri sau a unui oraș crește nemijlocit din natura interioară a oamenilor, a animalelor, a plantelor și a materiei pe care le conține. E un proces care permite ca viața din om, din familie sau din oraș să înflorească deschis, liber, atât de vivace încât să dea naștere, prin propria voință, ordinii naturale necesare susținerii acestei vieți. Este un principiu atât de puternic, de fundamental, încât îți va permite să faci orice clădire din lume la fel de frumoasă ca cel mai frumos loc pe care l-ai văzut.

Fără ajutor de la arhitecți sau planificatori, dacă lucrezi după meșteșugul atemporal, un oraș se va înălța din mâinile tale la fel de mândru precum florile pe care le crești în grădină.”

Când lumea nu era de plastic.

Când am intrat în Nablusul vechi, în souq-ul său bătrân de patru secole, am înțeles ce vrea să spună Christopher Alexander. Aș fi tentat să folosesc clișeul “am simțit că mă întorc în timp”. Dar nu ar fi corect, pentru că de fapt s-a întâmplat invers: timpul s-a întors în mine. Un timp viu, rotund și pârguit ca dragostea pentru primul născut.

Un timp care mirosea a mirodenii și a praf de drumeț și a sudoare de om harnic, un timp care răsuna de armoniile ciocanelor pe nicovale și de bâzâitul albinelor ieșite la adăpat printre havuzuri, un timp ale cărui secunde stăteau pe loc și cântau la lăute cu coarde din mațe de miel, ale cărui minute învârteau frigărui și kunafe, ale cărui ceasuri ședeau la răspântii pe scăunele mici de lemn și dezbăteau gândurile geniilor din lămpi. Un timp care mi-a umplut sufletul de o roditoare statornicie la fel de străveche ca dealurile, copacii și chipurile noastre. Un timp care se năștea din oameni clipă cu clipă, suflare cu suflare. Am participat și eu. Secundele mele sunt încă undeva prin souq.

Atunci când paseismul va fi interzis prin lege – așa cum prefigurează (ne)starea actuală a lucrurilor – paragraful de mai sus mă va incrimina fără drept de apel. Și dacă, totuși, un avocat abil va reuși, uzând de toate precedentele, să-mi obțină o înțelegere favorabilă cu Stăpânirea, pasajul care urmează îmi va semna sentința irevocabilă și definitivă.

Istoriografia a consemnat o Epocă de Piatră, una de Fier, una de Bronz, un Ev al Luminilor și un Secol al Vitezei. Veacul pe care ne-am apucat recent să-l trăim și care, la 19 ani împliniți, încă stă cocoțat pe umerii înaintașilor săi și se plânge că-i e greu, ar merita să intre în istorie ca Epoca de Plastic.

Și nu mă refer la plasticul fizic care umple mările, oceanele și conturile eco-evangheliștilor, ci la plasticul din idei, valori și sentimente. Trăim într-o Epocă de Plastic nu atât pentru că mașinile noastre au câte o mie de piese de plastic fiecare sau că ne bazăm existența cotidiană pe mai mult plastic decât ne dăm seama, ci pentru că idolii noștri, limbajul, dialogul, artele și cultura în ansamblu sunt de plastic: ieftine, colorate și produse în serie de mereu aceleași fabrici.

Și de aceea e bine să te mai duci în câte un loc vechi ca Nablus; și de aceea oamenii lucrează în Frankfurt sau Atlanta, dar merg în vacanță la Veneția sau în Creta – arareori invers – pentru că omul caută instinctiv cerămânele din lume ca să înțeleagă cerămânele din el după ce Hymera Polymera se va fi topit sub dogoarea inevitabilei realități.

Fie ca acești copii curați și aspri din Tărâmul Făgăduinței să ne redea tuturor adevărul și iertarea.

(Va urma. Primele două episoade sunt aici.)