Pământul de Mijloc (7). Când se deschide cerul peste Kurdistan.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Varianta originală a textului poate fi citită pe blogul lui Dragoș. Primele șase episoade sunt aici.)

Deja în Kurdistan.

Adiyaman e deja Kurdistan, gândesc la prima oră. Probabil și doar pentru gândul ăsta, turcii m-ar întreba de sănătate.

Mă trezesc greu, dar bine, locul e exact ce aveam nevoie. Hilton Garden Inn nu e un Hilton per se, dar cine are nevoie de mai mult după șapte zile aproape de firul ierbii și-al prafului prin Turcia? Am primit tratamentul regal, very early checkin și micul dejun trebuie să fie bonus, că nu mă întreabă nimeni nimic când cobor. Printre îmbucături, vorbesc pe mesaje cu Irfan.

Vreau tur? Sigur că vreau. Cere mult, încerc să negociez turcește, simt că reacțiile lui sunt pe altă frecvență: e mai puțin loc de negociat, mai multă noblețe în poziționare, o oarecare inflexibilitate care mă facă chiar să-mi fie teamă că aș putea să dau cu oiștea în gard cu turul de azi, singura șansă.

Ce să aleg: ceasul sau busola? Viteza sau sensul? Îmi aduc aminte amar de Covey (1), la începuturile mele în consultanță, mai ales pe managementul timpului care, bine zicea el, nu există, ci e doar oglinda managementului persoanei, a modului de viață văzut și nevăzut. Mai zicea că direcția bate viteza, că e mai bine încet și temeinic, dar în direcția corectă, decât repede în direcția greșită. Repede nu e bine, ritmul, ritmul e totul, cum fac să și fac, să mă și bucur, mirabila piatră filosofală, să mă încadrez în bugetul de timp, că în cel de bani încă mai știu să fiu flexibil.

Revin la Irfan, pe Whatsapp, și plusez cu riscul să ratez ziua. Ceva bun se întâmplă, cedez și eu un pic, cedează și el și batem palma. La unu vine Abdullah să mă ia din lobby pentru un tur de jumătate de zi la Mount Nemrut, muntele lui Nimrod, cel din Biblie, pe vremea căruia s-a făcut Babelul, nu de tot, și ca să nu se termine lucrarea cea mare și rea, Domnul a împleticit limbile oamenilor, să nu mai poată pronunța la fel Limba comună pe care încă o vorbeau pe-atunci cu toții, uniți în cugetul lor rău și obsedați să-și facă un nume, altul decât cel al lui Dumnezeu.

Mă luminează un gând. La Babel, Dumnezeu nu face limbi noi, ci împleticește limbile oamenilor și schimbă pronunția, și astfel ajunge același cuvânt, cu același sens, să fie pronunțat diferit. Bruder-brother-bharata-bhrate-frate-frat și brat. E de-ajuns ca un patriarh peltic, tată al multor neamuri, să nu poată pronunța bine R, și pe toată spița neamului de după el ra devine la și ar devine al și apoi a e de fapt æ și astfel Ar devine Æl. Baar se transformă în Baal sau Ba-El, puterea manifestă a lui Dumnezeu, unde Ba e putere și El e forma particulară de manifestare a Lui, C-El puternic ca taurul, bull citit baal, ca bour-ul, boar-ul și bear-ul, animale-simbol ale puterii.

Iar eu azi merg la Muntele lui Nimrod, Nemrut, pe care îndrăznesc să-l citesc Nema-rad, adică Na-Mara-tha, tradus ca Cel care se îndreaptă spre iluminarea sufletului, Nemuritorul, dar care mai are și sensul de Cel fără rod, Cel rău.

Nu contează atâta cuvântul, cât spiritul care îl animă. Muntele acesta are în vârful lui un templu-mormânt cu statui uriașe, capete de piatră cu căciuli ciudate pe ele, ascuțite, și pentru el am venit până la Adyiaman. Nemrut Dagi, munte, vârf, Da-gea, pământ al zeilor, al dacilor, dæ-gii, ființele vii ale lui Dæ, oamenii lui Dumnezeu.

Sunt în lobby, pregătit cu un rucsăcel și cu echipamentul cel mai de iarnă din ce am la mine. Afară e înnorat, ploios, mai mijește soarele din când în când, dar muntele are peste 2000 de metri și undeva în depărtare am văzut piscuri înzăpezite. A fi prevenit înseamnă a fi pe jumătate pregătit, am citit pe vremuri, cu rost, într-una dintre cărțile preferate ale copilăriei, Odiseea Căpitanului Blood (2). Prevenit fiind, mă pregătii.

Cine ești tu, kurdule?

Abdullah e înalt, spre smead și spre cincizeci de ani, bărbat bine, arată ca Anthony Quinn cu geacă de piele. E Zorba Kurdul. Și engleza o vorbește aproape ca Zorba, fluent și cu accent cinematografic. Îmi place de el. Ne îmbarcăm și pornim în sus spre munte, spre Kahta. Povestim, adică încep eu să turui ca nevorbitul de atâta vreme. Doamne, ce bine e să mai pot schimba două vorbe cu un suflet de om vorbitor de engleză, și mai ales captiv în slujba mea până diseară. Șo pe el!

Cum se zice bună ziua în kurdă?, întreb, că vreau să-l salut pe om în limba lui (3). Ruj bash, zice Zorba, înseamnă bună dimineața, bună ziua. Ruj înseamnă soare, lumină, Raja, raza cu care răsare soarele, răj-soare, rise-soare, pe răzoare. Simt același soi de electrocutare ca ieri, când am auzit-o cântând pe Zilan u Derman.

Azi-noapte m-am gândit că Derman e de fapt Dierman, care e un Gherman, care e German, germen, om de neam, german. Kurdul frate cu germanul, kurdul cu kurt-ul. Germe în kurdă înseamnă și cald, la fel ca în persană, la fel ca în dacă, germi-sara, Geoagiu Băi cu ales sale băi termale e Valea, sara, shore, saar. Și dacul pare a fi frate cu kurdul. Și atunci ce e dacul cu germanul?

Îi zic lui Abdullah că numele meu e Dragoș și-l întreb cum se spune în kurdă cum te cheamă. Nove te ci e? Cum ai zis, Abdullah? Nove te ci e? Adică numele tău ce e? Pe bune? Nove mî Dragoș e, îi zic. Se uită strălucitor la mine, zice spash hash, scris xweš, mulțumesc frumos adică. Spas, ca în spasiba? Xweš, pronunțat hæsh, adică high is, ca în hosh-ul turcesc luat din persană, unde înseamnă bun. Hoch în germană înseamnă înalt, deci pe scurt avem mulțumesc rusesc + înalt nemțesc. Spas hash.

Cine sunteți voi, Abdullah? Cine sunt kurzii?

Nu știm cine suntem, îmi răspunde. Nu știm.

Și i se despică un hău în ochi și în suflet. Mă doare inima și pe mine. Ez ji kef xweș bo em, îi zic, după cum m-a învățat: bucuros de cunoștință. Când o zic, sună cunoscut. Când o scriu, pare de pe altă lume, ca un mărgăritar strălucind în cenușa Pământului de Mijloc.

Îmi pune să ascult o melodie. Siwan Perwer – Kine em. Adică Cine æm, cine sunt, cine sunt-æm. Efectiv asta înseamnă. Se citește în tremurul vocii lui Șiwan o disperare de copil abandonat. Cine sunt? Cine suntem? Unde ești, Tată? Unde ești, mamă?

Simt că am intrat pe poarta unei lumi fermecate, down the rabbit hole, în tărâmul kurzilor care nu știu cine sunt, dar a căror limbă spune o poveste pe limba mea.

Cam ca la noi, dar cu moschei.

Abdullah îmi zice că mai întâi o să oprim la Irfan, în Kahta. Ce înseamnă katha? Nu știe, nu are niciun înțeles în kurdă, e doar numele locului. Îi spun că e posibil să însemne cut-the, cea tăiată, fiindcă ta-ul final e un articol și acolo a fost un dublu t care a amuțit între timp. Se uită la mine și tace zgomotos.

Apoi dă un telefon și vorbește în kurdă. Tot zice kahta. După ce termină, îmi spune că vechea Kahta era așezată pe un platou drept, tăiat, deasupra unei văi. Puțină lume știe asta. Zor spas, adaugă, mulțumindu-mi de zor, intens.

Urcăm peste o vale adâncă, de munte mare. În depărtare se vede orașul Kahta și mă gândesc – dar nu îi zic lui Abdullah – că sună aproape la fel cu katha, coasa, dar și casa. Asta l-ar face pe Cătălin, cat-tha-lin, să însemne cel tăiat drept, cel fără asperități, cel lin, iar Catalunia și catalan, cat-tha-lan ar fi câmpie tăiată, lan tăiat drept, între munți. Down the rabbit hole.

Până acum un an și ceva nu știam despre kurzi mai nimic. Că sunt musulmani, că Saladin, biruitorul cruciaților, era kurd, că Diyarbakir-ul de la câțiva pași de-aci e un fel de capitală a lor, că de fapt zona kurzilor era mai compactă, dar au fost răsplătiți cu pământurile, orașele și casele armenilor după genocid, când i-au „ajutat” pe turci. Acțiune și reacțiune, karma sau legea atracției, ochi pentru ochi, ce-au făcut asta pățesc. Cam asta e tot ce știam. Nu mare lucru.

Până m-a lovit în creștet dicționarul de PIE (Proto-Indo-Europeană) al lui Starostin (4) pe care l-am buchisit anul trecut noaptea, pe telefon, până ajungeam să văd prin ceață. Acolo, la surse de Proto-Indo-Europeană, am găsit kurda ca făcând parte din ramura indo-iraniană. Nu știam. Ce spectacol e dicționarul ăsta! Practic, e o reconstrucție academică, speculativă, a limbii primordiale, a limbii-mamă indo-europene. Ca surse, am găsit, cum ziceam, aproape toate limbile IE, inclusiv kurda, mai puțin – surpriză! – una care seamănă teribil de mult cu probabila PIE originară, și anume româna.

Da, bhrate, în dicționarul ăsta care scormonește după fondul comun indo-european, unde găsim hitita, celta, letona, albaneza, persana, latina, greaca, germana, franceza, rusa, chiar și sogdiana (5), nu e loc pentru limba română. În schimb e loc pentru kurdă. N-am băgat prea adânc de seamă atunci însă am reținut. Iar acum aud.

Ajungem în Kahta. E un orășel anost de munte, cam ca la noi, dar cu moschei. Intrăm într-o curte cu câteva mașini parcate, câteva clădiri, anoste și ele, pe una scrie Kommagene Hotel după atracția zonei, regatul armean elenistic al Kommagenilor.

Ne întâmpină un tip destul de scund, destul de slab și destul de smead, cu mișcări lente, vorbă cumpănită și privire de vulpe care vrea să ducă ursul la copcă. Acesta este Irfan. Lângă el, o backpacker-iță asiatică. Îmi urează bun venit în engleza bună pe care o știam de la telefon. Dau să-i strâng mâna. Și-o retrage, prind un pește mort, alunecos. Îl retrage și pe acesta, zice că și-a rănit mâna și se teme să nu i-o stric. Povești cu pești.

Miros că nu vrea să dea mâna cu mine, semn de rezervă sau de dispreț. I may have to take your money, but I don‘t have to like you, mi-l amintesc pe Kramer șterpelindu-i lui Jerry mâncarea din frigider (6). Trecem destul de repede pe sub stânjeneala care plutește în aer și fac cunoștință cu taiwaneza pe care, practic, Irfan mi-o bagă pe gât în turul meu, plătit de mine. Freya Liu, așa o cheamă. E simpatică. Îmi arată brățara ei de la Untold. Zâmbesc strepezit ca unul care, clujean fiind, n-am fost niciodată la Untold. Mai mult, fug din Cluj când vine și, ce să vezi, egregorul (7) nespus, cel al cărui nume nu poate fi rostit, Sauron-ul (8) încă neîntrupat, mă caută și mă învăluie pe coclaurii Pământului de Mijloc, ca un all seeing eye ce este. Îi dau cu flit.

Schimb câteva povești cu Freya, nume de scenă occidentală, cum își aleg asiaticii ca să poată și gaijinii (9) să le se adreseze cumva. I-a plăcut la Untold, i-au plăcut Clujul și Ardealul, umblă de un an prin lumea mare dar îi place în mod special Turcia, e fascinantă, zicea ea, și în plus îi primește bine pe taiwanezi, care umblă prin lume la concurență cu hoardele din China Mare.

Prima taiwaneză hălăduindă am întâlnit-o la Ollaytantambo, în Peru. Nu mai știu cum o chema dar am aflat de la ea că în Taipei renting is very popular. O întrebase Motănelul cum e viața pe-acolo, cum sunt prețurile caselor, întrebare de român obsedat să aibă casa lui. Aha, renting, e săracă, sunt săraci taiwanezii, a comprimat ea modul hipsteresc, neo-marxist de a spune sunt rob pentru casa mea, ceva haine și gadgeturi și un pic de plimbat prin lume.

Și de Tibi îmi aduc aminte cum îmi zicea, cu înțelepciune bătrânească și simplă, moștenită de la taică-său, să îmi fac un cheag al meu. În Taipeiul occidentalizat, cheagul nu se face, se împrumută, se închiriază.

Pe turcește, la chirie se spune kira, iar verbul pentru a închiria este kiralik. În kurdă avem kirê și kirêkirin. Chirie e kirê, și ambele duc la domnie, a domni, a fi Domnul sau Kir-ul locului respectiv. Mă gândesc că asta e diferența dintre fiu și rob. Fiul este oricum, robul trebuie să facă din greu ca să fie și când nu mai face nu mai e.

Fac ceea ce sunt.

Irfan și-a terminat claca cu Abdullah și vine spre mine. Îmi mulțumește pentru etimologia pe care i-am dat-o pentru Kahta. Zice și el asta e drama noastră, nu știm cine suntem. Povestim un pic. Aduc vorba despre Zillan U Derman și Ha Meyrem-ul ei (10) și despre faptul că ritmurile, sensul, chiar și dansul aferent sunt unu la unu cu Perinița din Muntenia, dans de nuntă, de veselie, de merry când te măriți.

Îi spun că, în mod ciudat, româna are similarități cu kurda. Lui nu-i e clar că sunt român și nici nu dă semne că ar ști cine suntem noi. Când nu știi cine ești, ce șanse ai să înțelegi cine sunt ceilalți?

În identitate stă tot. Sunt, și pentru că sunt ceva anume fac ceva anume și nu altceva și obțin, am anumite lucruri, care izvorăsc din ceea ce fac, care izvorăște din ceea ce sunt. Eu sunt român și, oricât de în bășcău l-am luat pe vremuri, am un sentiment românesc al ființei, cel despre care vorbea Noica, devenirea întru sine. Întru e en-through, adică în prin. Devenirea Sinelui în sine prin sine. Copleșitor câte stau într-un cuvânt.

Irfan mă roagă s-o iau și pe Freya cu mine. Băgatul pe gât de Freya se face cu lubrifiere, o vorbă bună, o vorbă dulce care până la urmă aduce. Or fi având și ei vreun proverb sau măcar o “surată” în Quran (11). La Scriptură zice că bunăvoința și prietenia mă fac liber și că, dacă stau în ele, îmi păzesc și binecuvântez căile. Așa că sigur că da, cu plăcere o iau și pe Freya.

Se apropie și Abdullah înalt, pașnic și împământat. Îmi place de el. Urcăm în mașină, eu lângă șofer, Freya în spate. Vom merge mai întâi la un tumul al kommagenilor, sub fosta lor capitală de la Arsameia, apoi la podul roman și pe urmă la Muntele lui Nimrod, ne explică Abdullah. Realizez că nu știu nimic despre istoria acestei zone, nici n-am habar la ce să mă aștept în afată de capete de zei daci tăiate în piatra din vârful muntelui.

De când le-am văzut întâiași dată prin poze, mi s-a părut că seamănă cu statuile uriașe de pe râu în jos ale Argonath-ilor din Stăpânul Inelelor. Pot doar să intuiesc cât de multe știa Tolkien despre adevăratul Pământ de Mijloc, pot să intuiesc că povestea spusă de el e doar o foaie de ceapă de pe o poveste mai mare și mai reală care se cere descoperită și care mă cheamă ca un cântec de sirenă abia într-auzit.

Ce frumos îmi așează Dumnezeu ziua. Sunt entuziasmat, en theo sias-ma-os, adică sufletul meu să fie purtător de existență a zeilor, a lui Dumnezeu, pe scurt entuziast e una cu înzeit, îndumnezeit. Afară e înnorat spre ploaie, dar entuziasmul meu luminează văile. Pornim.

Nici nu ieșim bine din Kahta cea nouă că ajungem la tumulul de la Karakus, care poate însemna pasărea neagră, dar și munte ascuțit, unde kar e munte și kus e movilă, cușmă, uneori cu sens de munte ca în Kush și Hindukush. Tumulul e mormântul a trei femei, mama și două surori ale lui Mithridates al II-lea Kommagene, pe numele lui mic Antiochos. E înconjurat de patru coloane de piatră care au în vârf vulturi și lei cât un stat de om, și mulți turiști turci nimeriți aici odată cu noi ca să descopere frumusețile patriei.

Nu m-ar mira să aflu că tot ei le-au făcut și pe asta, după care au scris în grecește pe unul dintre stâlpi, “Αυτή είναι η ιεραθεία της Ίσιας”, aici e sfântul loc de veci al reginei Isias și al celor două surori ale lui Antiochos. Una era atât de frumoasă încât, în ciuda vieții sale scurte, amintirea și onorurile ei încă trăiesc. Cam așa. Am tradus din engleză, că textul grec nu-l știu scrie mai departe. Apoi am tradus și în kurdă, de joacă, și sună cam așa: Ev hiyerarşiya Isias-ê ye, aici ierarhia Isias-ei e. Isis, Isias, mama lui Mithridates Antiochos.

Kommagena e urmașa Kummuh-ului hitit, Komma, și brusc îmi răsare întrebarea da‘ armenii ce treabă aveau cu hittiții? Regatul e tare vechi, dar în istoria consumabilă a rămas doar un Antiochos Kommagene, seleucid, mai mult Antiochos decât Kommagen, rege elenistic crescut ciupercă pe rămășițele imperiului lui Alexandru Cel Mare, pe numele lui întreg Antiochus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellen, adică Antioh Întâiul Epifanie a lui Dumnezeu, Dac – adică Judecător, Just – Iubitor al romanilor celor puternici și al grecilor celor albi.

Sanctuarul său, templu și mormânt, aproape piramidal, se zice că ar sta în vârful Muntelui Nemrut. Spun asta inscripțiile găsite pe statui. E ca în povestea cu oștenii mei, cum se cheamă apa asta? Moldova, măria Ta, Moldo-va sau Moldo-viza, valea mâloasă, apa mâloasă sau Apa-Cetății-de-Pământ, Mal-dava-iza.

Moldovița, cea mândră monastire unde, anul trecut, văzui săpate cu briceagul în zid de către austriecii civilizați și civilizatori, numele lor de ctitori, trecute spre veșnica pomenire peste icoana lui Vasile cel Mare în pronaos. Putem astfel deduce, pe dovezi concrete, istorice, că mânăstirea a fost ctitorită de Ludwig Klauser la 1800, când au pus binefăcătorii mâna pe Bucovina. Să nu uite lumea că idiotul civilizator a trecut pe-acolo. Hai înapoi în Armenia commagenă.

Numele lui Mithridates l-am descoperit, copil fiind, în Istoria Romană a lui Mommsen (12), o carte copleșitoare în care am dat de un Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului. Acum știu că era armean, că toate regatele din zona asta au fost armene deși acum au alte nume. Mithridates a fost aliat cu dușman al romanilor, fiind aliat cu parții arsacizi și prieten cu Hannibal, la care s-a și refugiat ca să continue lupta și să moară după Zama. Eupator, adică eu-făcătorul-de-bine, sau chiar Eu-Pater, Dumnezeu Tatăl, Creatorul, Binele.

Mithridates se citește Mithra-dat-es, adică cel ce este dat de zeul Mithra, cel ce este zeul. Mithra e unul cu Medru de la noi, Sân Medru, Mitru, sau cum am zis noi Doom Medru, Dumn Mitru, Dumitru. Același cu Helios sau Apollo sau Abaddon, zeul Tată Abba-dea-en, Eli cel ieșit din apă, Ap-ba-Eli-an din legendele străvechi românești, sau cel alb, Helios, Gealios, Gelu, Julius, cel strălucitor.

Dureroasa distanță.

Dau o tură cu Freya în jurul tumulului, fac niște poze de porc în plumburiul iernos, începe să picure, apoi să plouă. Vamonos. Așa ar zice și Abdullah dacă ar ști spaniolă. Ne așteaptă în mașină un pic stresat că am plecat târziu și vremea nu e bună, poate-ar fi bine să mai sărim niște bucăți din traseu, altfel nu ajungem la timp în vârful muntelui. Mă uluiește engleza lui. E un om din clanul Reshwan, ca mai toți kurzii din zonă, și nu are altă școală decât cea a vieții. Și totuși, vorbește o engleză excelentă. Din ce observ, în general kurzii vorbesc mult mai multă engleză decât turcii.

Uimitor. Aproape la fel de uimitor ca faptul că noi, românii, vorbim atât de bine engleza deși nu suntem, cum oficial se știe bine, germanici. Și cum nimic nu e întâmplător, poate că fondul acela comun indo-european sau chiar PIE are ceva de comentat de-acolo, din rădăcinile neamului.

Căci Reshwan e Răzvan, cel care face răz-boi, bai mare, răs-bai, un ras-ban, ban ridicat peste ban, rise ban, cel foarte puternic, de putere regească. Undeva acolo, sus, pe un platou înalt, la marginea unui canion abrupt, Abdullah ne arată vechea Kahta, Eski Kahta. Acum înțeleg. E o așezare foarte veche, rămășița anticei capitale regale kommagene, Arsameia, din care au rămas doar pietre tăiate ciudat, hittit, și basoreliefuri la fel și inscripții în greacă și Seitan koprusu, podul Satanei.

Noi nu mergem acolo, ci ne oprim la Cendere koprusu, podul făcut în timpul lui Septimius Severus de Legiunea a XVI-a în cinstea soției acestuia, Julia Domna, Doamna. Ne dăm jos din mașină și o luăm la picior peste pod, eu și Freya.

Freya Liu, ce nume ciudat pentru o chinezoaică. Cea rece, friga și cea fierbinte, fry-a, cea curată și luminoasă pray-a, zeița Vanadis, a fertilității și a dragostei, cunoscută de daci ca Bendis (13). La cât de fluentă e în engleză și la câtă liniște calculată emană, sunt convins că și-a ales numele știind ce înseamnă. Cu atât mai dureroasă trebuie să-i fie vizibila distanță până la ideal.

Pășim împreună printre două coloane înalte de vreo zece metri, pe pietrele șlefuite grosier, cu trepte mari ca pentru uriași. Începem să discutăm despre călătorii, chestii. A călătorit mult, corporatistă, discretă, nu dă detalii, repetă doar că-i place Turcia și că i-a plăcut India, dar într-un mod pe care nu-l poate împărtăși cu nimeni. Înțeleg că nu înțeleg. Mie, India mi-a rămas într-o vagă, latentă amintire din care încă nu vreau s-o scot. Nu pot zice însă nici pe departe că m-a vrăjit. Pe Freya, vizibil, da.

Împrietenindu-ne și vorbind, trecem peste râul iute și învolburat, furios ca o fiară. Râul Cendere iese țăndări ca Cinderella dintr-un defileu înalt, dinspre un munte ca Cindrelul, dinspre vechea Kahta și dinspre Nemrut Dagi, și se zdrobește de vale pe sub podul-arc de aproape o sută de metri ridicat acum aproape două mii de ani din pietre uriașe, unele de zece tone.

Cendere în turcă înseamnă a presa, a zdrobi, a face țăndări. Interesant e că, în italiană, as-cendere înseamnă a se cățăra, pe ce?, pe stânci, pe cendere, iar a s-cendera înseamnă a scinda, a tăia. Mama lor de țăndări, că în română cică ar veni din săsescul zänder și maghiarul candra. Nu invers, nu și nu, că până să vină maghiarii și sașii, noi nu aveam nume pentru Dorna Cândrenilor sau pentru Cândrel. Și probabil tot de la ei și-au luat și albanezii Skander-beg-ul.

Apa Cendere-lui curge năvalnic spre Eufrat și spre Mesopotamia pe care începutul de verde din luncă o prevestește așa cum prevestește primăvara. Ne pornim și noi a curge-n sus, spre munte.

Miroase a acasă. Plouă și, deși e înnorat cenușiu, parcă că plouă a primăvară. Văd lanuri verzi de grâu, drumul șerpuiește printre livezi și holde, case și oameni. I-o fi zis altfel cândva, dar acum sunt în Kurdistan. Tot autobuzul de aseară era kurd și am simțit în aer și ieri, și azi, am simțit pe propria piele diferența, disponibilitatea, ospitalitatea ca cea de la noi, am simțit un spirit care atrage și unește, potențialitatea prieteniei, în ciuda tuturor impedimentelor puse în cale-ne de lumea căzută.

Trecem pe lângă stejari pitici pleșuvi, dar cu ghemuri de mlădițe subțirele și frunze uscate în ei înșiși, în palma crengilor mari. Abdullah zice că toamna li se taie crăcile tinere și se lasă în coroană, iar iarna sunt date ca hrană oilor, caprelor și vacilor de care sunt pline costișele. Kurzii sunt neam de păstori.

Măgării etimologice.

Mă înnebunește limba lor. La munte zic Çîya, adică cia, gia, geea. The cia, Dagia, Dacia, ar însemna deci pământul sau muntele Zeilor celor desăvârșiți. Cum am mai spus, Dag/Dagi e munte în turcă. Că zeu și munte se zice la fel am tot văzut pe drumul prin Anatolia – kyr, kir, kar, kür. Și de-aici și kurd, kür-the, kur-zii sunt oamenii muntelui, oamenii lui Dumnezeu, oameni de piatră s-curți, tăioși, curt, niște nemți, cum ziceam, Kurt.

Seara bună se zice evar bash, unde evar e seară, noapte, ad-ever, în timp ce noapte bune se zice shev bash, unde shev e sava, ca Sava-ot, Dumnezeu cel Sfânt. Shev e astfel puterea, curgerea, manifestarea sfințeniei.

În schimb ziua, dziua, dia, Dio, se numește Rojê. Roj, Ru, e soare, zi, lumină, Ra, roș, rouge, ruji-nos, lumina soarelui care dă în roj, în roșu, rouginește. Cred că nu risc prea tare dacă deduc de aici că vechii curzi venerau Soarele cu Ra-ul lui și că se temeau de Sava-ot și de ever și ad-ever. Etimologia salvează România. Și poate-i salvează și pe kurzi.

În turcă, Kent înseamnă oraș mare. Mai zic o dată: Kent. Fumăm și noi ceva englezesc sau flamand? Un Ghent, dacă n-or fi prea flămânzi să țină totul pentru ei, sau Gönd în kurdă sau Gondar în amharica ethiopiană, oraș mare și vechi, sau Cândea sau Chinteni, locul locuit de cin de oameni, de un gen de oameni, de o gintă, ghintă, ghind, kind.

Că turcii au luat denumirea de kent de la sogdienii saka sau de la alți indoeuropeni care aveau sate și orașe, când au venit ei pe șa din stepe, n-ar fi de mirare, căci și ungurii au luat var-ul de la noi, the-varul davar, și asta se poate demonstra ușor, cât ai zice Var-șava sau Samar-kand.

În kurdă, orașul mare se numește bazaar, păstrat și mai clar în persană, adică locul aglomerat, cu mult zgomot și multă agitație, buzz. Măgarului îi spun gher, ma-gher, ca în sogdianul gar, care înseamnă și suliță, par, pole, iar ma are, pe lângă înțelesul de suflet viu, și pe cel de mare. Și știm cu toții că măgarul e un maha-gar și că are o pole mare.

Kêrê, citit cere, înseamnă cuțit de grădină, the cere, adică ze-cere, seceră. Coasei îi zice tîrpan. Tata îmi zicea mai demult să nu mă iau cu toroipanul după tine, dar în kurdă mai înseamnă și tiran, șef, cel care are coasa, instrument al puterii, așa cum căpitanii olandezi de corăbii la secolul XVI încă țineau ca semn al autorității saka, shake spear-ul, sica pusă pe the pær, lancea lui Horea, coasa de luptă, schyta scitilor saka.

Nimrod, nefârtatul.

Facem dreapta la o răspântie și începem să urcăm. Un indicator anunță că la stânga e localitatea Doluca. Îl întreb pe Zorba dacă are vreo legătură cu Villa Doluca, cea mai celebră, deși nu neapărat cea mai bună cramă turcească. Nu are, zice, că ăia sunt în Tracia, sau Rumelia cum îi zic turcii părții lor europene.

Și totuși, foarte bun în kurdă se zice gellek xweš, pronunțat dielhueș, adică dulce. Doluča. Cea dulce, cea foarte bună. Ciudățenia e că xwê înseamnă sare. Foarte bun, adică foarte sărat, adică dulce. Încurcate sunt căile omului, înțelesurile cuvintelor, limbile sale. Ne apropiem de turnul Babel, turnul lui Nimrod, Nemrut sau Nebrovt, cum îl numește prințul cronicar georgian Juansher.

Am lăsat demult în spate livezile și lanurile verzi, primăvăratice. Urcăm îndesat. Adyiamanul e la 670 de metri altitudine, iar templul de pe munte, mormântul tumular al lui Antiochos sau al cui o fi, e la 2150. Vegetația a dispărut, e numai piatră în jur, iar pe margini a apărut zăpada. Și crește pe măsură ce urcăm. Plouă tare și e ceață. Zorba Kurdul zice compasiv și fără să creadă ce spune că speră să avem vreme bună pe munte, că apusul e extraordinar văzut de sus, că ar fi mare păcat să nu-l prindem.

Nu știu de ce ar fi păcat, că pentru mine, apusul nu a fost niciodată o miză în sine, nici la propriu, nici la figurat. Mă trezesc zicând asta în contra unei evidențe palpabile și plumburii, de parcă sus va fi senin și vom avea un apus superb care pentru mine să nu conteze. Încep să mă rog. Zorba mă privește milos. Pe Freya nu o văd, pot doar să intuiesc un licăr mut de speranță.

Urcăm. Ploaia se întețește. Continuu să mă rog ca voia Domnului să se facă, și dacă asta e voia Lui, mă rog pentru împlinirea ei, pentru senin, claritate, pentru manifestarea puterii Lui, pentru lumina care strălucește în întuneric și întunericul n-a biruit-o.

Povestea lui Nimrod se păstrează în Biblie și în tradiția iudaică. În Facerea ni se spune că el era din spița lui Ham cel negru, cel care trebuia să fie, alături de toți urmașii săi, rob la frații mai mari Sem, cel semit și Iafet, cel alb, Iahve-the. (14) Pe atunci, tot Pământul avea o singură limbă și aceeași rostire, mai zice Facerea, pe vremea când Nimrod, fiul lui Kush, fiul lui Ham, era vânător viteaz în fața lui Dumnezeu, în câmpia Shinear. Și s-au apucat hamiții să-și facă ziggurat din cărămizi și smoală, iar Eli, Dumnezeu, a coborît și le-a amestecat limbile ca să nu izbândească în revolta contra lui. La Babel s-au amestecat limbile, oamenii s-au împrăștiat și au început să babble.

Pe linia lui Sem, tradiția iudaică mai pomenește că Nimrod era rege în vremea când Terah îl are pe Avram în Ur-ul Chaldeei, și că era tiranic și închinător la idoli. Pe linia tradiției armene se păstrează aceeași istorie, din alt unghi, mai în detaliu. Moses din Chorene, Masaes, ține genealogia lui Hayk, patriarhul armenilor din care-și trag numele, că și azi își spun haiki, haigi și țării zicându-i Hayastan.

Juansher georgianul, preluând de la Moses, afirmă că Hayk, cu cei șapte fii ai lui, era un prinț în slujba uriașului Nimrod, zis și Nebrovt, care a stăpânit întreaga lume ca rege la Începuturi.

Nebrovt mie îmi sună ca Ne-Broft, ne-brother, Ne-Fârtat, numele diavolului în poveștile românești. Dar îmi plac numele fiilor lui Hayk. Ara, Aramais, Aramanak îmi plac cel mai mult. Dacă pică A-ul din față, rămânem cu Ra, Ramais, Ramanak. Ra și Rama, lumina și lumina însuflețită, pacea. Ra, Romei și Românași, unde altundeva dacă nu la Romanați?

(Asemeni kurzilor, nici noi, românii, de fapt habar nu ave de unde ne tragem, iar povestea cu Decebal și Traian am ajuns să n-o mai cred nici eu.)

Așadar acest Nemrut era un uriaș din vechime. Oare al cui e cu adevărat mormântul tumul din vârful muntelui?

Cât un bob de muștar.

Zăpada are deja peste un metru pe lateralele șoselei. Ploaia s-a mai subțiat, a dat în bură, însă ceața s-a îngroșat. Suntem în nori. Mă echipez grosuț și ies, Freya își pune pe ea ce are, adică niște ghete de 300 de lire luate din Turcia și un hanorac cu glugă cât se poate de permeabil. Zice că e OK așa, deși clar nu e. Începem urcușul la picior pe ceva care vara s-ar putea numi potecă, dar care acum e cel mult o placă de pavaj mijindu-se din zăpadă. Apoi o luăm prin omăt de-a dreptul. Pe lângă noi, mulți turci care urcă și puțini care coboară. Lumea are în plan apusul.

Înainte să coborîm din mașină, i-am zis lui Abdullah, cu tăria inconștienței sau a credinței, o să ne lămurim noi, că vom avea parte sus de un apus memorabil, spectaculos. Și acum, pe urcuș, îi spun Freyei același lucru. În ciuda cinismului de backpacker hârșit, ea își dorește apusul, e totuși femeie.

Zăpada e tăvălită de sute de urme de pași, de alunecări, de prăbușiri și ridicări. În ciuda vremii câinoase, e plin de turci. Urcăm greu. Trekkerșii mei sunt buni, rezistă la apă, dar nu-s bocanci, le mai intră zăpadă pe sus, încet-încet mă ud la picioare. Bocancii Freyei sunt fleașcă, dar nu mai e mult de mers.

Trecem pe lângă un panou pe care scrie ceva yasaktir tumulus (15), înțeleg că e interzisă urcarea pe tumul, adică dincolo de zidul de piatră de la picioare și dincolo de ceața asta. În stânga se văd sfărâmături din tumul, asta înseamnă că am ajuns.

Din zăpada mare, foarte mare, de pe platforma de vest se ițesc căpățâni uriașe de oameni și animale. Sunt cât mine de mari. În sus, spre vârf, pe niște terase masive săpate direct piatră, se văd construcții – probabil altare – alcătuite din pietre mari, poate gresie, îmbinate ca la lego, cam cum arată coloșii lui Memnon din Luxor. Și cam cum sunt construite Angkor Wat-ul și toate wat-urile din jur, mai ales Bayon.

Ca o confirmare, văd ițindu-se din omăt un cap de leu cambodgian. Explorez, iau căpățânile la rând, mă uit atent. Nu se vede mare lucru, zăpada acoperă aproape tot, iar ce nu reușește ea rezolvă ceața.

Dau să urc spre altare, mă oprește un turc de la pază. Iar Yasaktir. În jur – doar ceață. Mă întorc la căpățâni. Două dintre ele îmi atrag atenția în mod special. Un dac bărbos și mustăcios, supărat, cu căciula-cască dreaptă, dar știu că acum e ruptă și că inițial avea moțul încovoiat. Are un aer de Gerula sau de Gerilă, căci u în greacă e i și aici de friguț bine. Măcar nu mai plouă.

Îmi fac câteva poze cu Gerilă. Lângă el e un alt cap, mai fin, ca de femeie, cu căciulă înaltă hitită, dar și aceasta încovoiată dacic spre înainte. Moment ideal să mă întreb de ce pe ministrul de externe sârb, ăla mare și deștept, îl cheamă Dačić?

Cu totul, sunt cinci capete de oameni, flancate de câte un cap de vultur și de unul de leu, abia vizibile. Sub zăpadă trebuie să fie trupurile. A, nu, abia acum înțeleg: altarele de pe platforme sunt trupurile, iar capetele sunt tăiate și așezate în fața lor. Statuile chiar sunt construite precum Coloșii lui Memnon, e limpede (17). Fotografiez din frustrare. Freya și turcii mișună prin jur. Apoi oamenii încep să plece. Îi zic Freyei că mai stau, zice că mai stă și ea. Îi repet că va ieși soarele, zice că nu crede, că șansele sunt foarte mici.

Îi explic că m-am rugat și că soarele va ieși, că am o relație specială cu Dumnezeu care mă ascultă și care va risipi norii. Îmi reamintesc încredințarea din inimă pe care am primit-o că va fi un apus minunat. Mă rog din nou, cu tărie, întâi în gând, plimbându-mă, apoi încep să mă rog împotriva norilor, să le poruncesc să se risipească, am credința că se va întâmpla. Dacă ați avea credință cât un bob de muștar, ați zice muntelui acestuia „mută-te” și el s-ar muta. (18) Nu mă leg de munte, doar de nori. Freya se apropie, vede că fac ceva, mă întreabă ce, îi zic. Mă ia cu are you trying to talk to God?

Când se deschide cerul.

Nu, fată, nu încerc, chiar vorbesc cu El! Fata scrutează în jur prin ceața deasă, mă privește plat – backpackerii au văzut multe la viața lor – eu mă întorc la rugăciune. Cu voce tare, cu tărie, o nebunie. Bine că au plecat cam toți turcii. Necredința împiedică manifestarea minunilor.

Și ceața începe să se risipească. Se întrezărește soarele prin nori, în dreapta tumulului, la apus. În spate, peste munți și văi înzăpezite pe care le văd azi pentru întâia dată, se vede curcubeul, semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii. Aici, pe vârful Nimrodului, lângă tumulul de pietriș care e probabil mormântul Nefârtatului, Dumnezeu își arată puterea și măreția și mă strivește cu mila și cu harul Lui. Sunt copleșit.

Freya se uită in disbelief, cum zic englezii. You‘d better believe, girl. Am puternica încredințare că a fost un semn pentru ea, un dar din Cer. Ceața și norii continuă să se împrăștie. De sub norii de la apus iese un soare orbitor. O iau la pas prin zăpadă în sus, pe tumul, îl înconjor, înot în omăt. Vine și Freya după mine. Mi-e inima plină. Fața îmi arde, incendiată de soare. Doamne, mare ești!

Coborâm într-un târziu. E tot senin și crestele albe se înmohorăsc de seară după ce s-au înrujit de lumina asfințitului. Pe drum în jos e ambuteiaj uman, fiindcă toți turcii care coborîseră au urcat înapoi să se bucure de apus, iar acum coboară din nou. Schimb două vorbe cu o turcoaică mutată în Germania care nu mai știe cine e, ce e, unde e casa ei adevărată. Ajungem la Abdullah.

Zorba nu a văzut apusul și se uită la mine ca la un zănatic când îi povestesc. Freya confirmă. Văd pe el că nu știe ce să zică. Tăcem o vreme. O vreme mai lungă.

Când se sfârșește vremea, ajungem în Kahta, unde Irfan o invită pe Freya la masă și pe mine la o poveste despre ce vreau să fac mâine. Intrăm în verandă, o văd mai bine acum, înăuntru e o laviță acoperită cu covoare ca în Maramureș. În timp ce ne așezăm, pe nepusă masă vine ora rugăciunii. Irfan se cațără pe lavița care, pare-se, e orientată către Mecca. Face temenele din picioare, apoi se lungește pe burtă în metanie completă. Iar și iar.

Eu cu Freya stăm și ne uităm. Durează ceva. Omul se roagă pe rug (covoraș în engleză), pe covorul de rugăciune. Oare rug și rug au același sens adânc, de închinare, rugăciune, jertfă, holocaust? Zor spas, bremi, îmi zice Irfan după ce termină. Gellek spas, răspund eu. A fost o bucurie să asist, să aștept, să trăiesc rugăciunea altfel, în timp ce și eu mă rugam după datina mea. Bremi înseamnă fratele meu, bræ, bre, bro, și așa ajung să înțeleg și eu bre-ul turcesc.

Da, bremi, te duce Abdullah mâine dimineață la Șanliurfa, – Urfa, cum îi zic ei, Ur-ul Chaldeei cum îi zice la Biblie – și apoi la autogară să iei autobuz de Mardin și acolo mă suni, că rezolv eu cazare, te costă atât. Dacă vrei, te duce direct la Mardin, dar extra. Prea mult extra, rămâne cu autobuzul. Zor spas, Irfan. Shev bash.

Ajung la mine la hotel, mă spăl, mă schimb și cobor la o cină îmbelșugată, după care miracolul continuă. Ies pe terasa plină, abia găsesc o masă, îmi iau un pahar de vin și-o narghilea, apoi încă un pahar de vin, ascult muzică kurdă cântată live de niște băieți care parc-au venit ca să-mi bucure mie inima. Muzica asta kurtă, oltenesc-sârbească îmi umple sufletul, narghileaua de uzum îmi ia mințile, iar vinișorul bun și fără mari pretenții mă înveselește cât să pot simți ce mult mă iubește Dumnezeu.

Note:

1. Stephen R. Covey, consultant american în management, este cel care a lansat Matricea de Management al Timpului (Time Management Matrix), o grilă care grupează sarcinile după axele urgență și importanță.
2. Odiseea Căpitanului Blood (1922), roman istoric semificțional de Rafael Sabatini, autorul unui alt volum celebru, Scaramouche. Cartea poate fi descărcată de aici (în limba engleză).
3. Un mic glosar de expresii uzuale kurde poate fi consultat pe Wikitravel. Transliterarea poate diferi de cea folosită de Dragoș.
4. Este vorba despre dicționarul etimologic al cehului Julius Pokorny, adăugit de rusul Gheorghi Starostin. Poate fi consultat aici.
5. Sogdiana este o limbă din familia indo-europeană (sub-grupul iranian), vorbită în Asia Centrală, pe teritoriul actual al Uzbekistanului și Tadjikistanului. Dragoș Bîrlea consideră că sogdiana este cea mai apropiată limbă de proto-indo-europeana (PIE) originară.
6. Referire la două dintre personajele principale din serialul Seinfeld.
7. Despre semificațiile conceptului egregor poți afla mai multe din episodul 6.
8. Sauron – principiul negativ din Stăpânul Inelelor, care supraveghea întreaga lume prin intermediul unui ochi de foc (the all seeing eye).
9. Gaijin – termen prin care japonezii îi denumesc pe non-japonezi. Se traduce prin om din afară.
10. Piesa poate fi ascultată aici.
11. Joc de cuvinte pe marginea sura, capitol din Coran.
12. Istoria Romei de Theodor Mommsen, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Primele trei volume ale lucrării au fost publicate între anii 1854 și 1856. Varianta în limba engleză poate fi descărcată de aici.
13. În mitologia nordică, Freya (scrisă și Freyja sau Freiya) este zeița dragostei, asociată și cu dorința carnală, frumusețea, fertilitatea, bogăția, războiul și moartea. Bendis este divinitatea tracică a vânătorii, intrată în mitologia greacă în secolul V Î. Hr ca Artemis.
14. Șem, Iafet și Ham – cei trei fii ai lui Noe din care Biblia spune că se trag cele trei mari seminții omenești. Semiții, din neamul lui Șem, Iafetiții (caucazienii) din neamul lui Iafet și Ηemiții (negrii africani) din cel al lui Hem.
15. Yasaktir – interzis (limba turcă)
16. Ivica Dacic – fost premier al Serbiei, Ministru de Externe din 2014.
17. Coloșii lui Memnon – două statui masive de piatră aparținând faraonului egiptean Amenhotep al Treilea (sec. XIV î. Hr).
18. Evanghelia după Matei, 17:2o.

(Text și foto: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu. Primele șase episoade sunt aici. Va urma.)