Pământul de Mijloc (9). Cum a apărut timpul.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele opt episoade sunt aici. Textul integral este disponibil pe blogul lui Dragoș.)

Azi-noapte a fost furtună. Aici, la Mardin, fierbințeala Mesopotamiei se întâlnește cu frigul Caucazului, cald cu cold. După miezul nopții, s-au strâns la o poveste și s-au luat de păr. Cum altfel – e chiar ciudat, nu-i așa? – să te cheme la fel și să însemni opusul. De supărare, sufferare, s-au certat, ba chiar s-au și bătut cu gheață, au dat cu piatră unul după altul de-am zis că se sparg geamurile de la Izala Hotel, inclusiv cele din apartamentul Darius aranjat de Irfan pentru mine.

Cine sunt, Drăgoșele?

Prima dată când am dibuit că Darius are ceva de-a face cu Dragoș, oricât de improbabilă ar fi părut asocierea, a fost acum patru ani, în Iran. Namali m-a prezentat atunci unui prieten de-al lui ca „the Romanian Dariuș”. M-a surprins: ce treabă să aibă slavul Dragoș cu persanul Darius și româno-slava veche cu persana? De fapt „care slav?” e prima întrebare bună, fiindcă numele de Dragoș îl avem doar noi, românii, și doar în anumite zone. Singurii care mai au o oarecare formă de dragoș, și aceea îndepărtată, sunt sârbii, cu Dragan.

Chiar, cum am putut să cred atâta vreme că Dragoș, Drag-os, purtătorul de drag, poartă a dragului, e nume slav? Așa am învățat la școală, de aia am crezut. Și câte alte prostii am mai luat drept adevăr pentru că așa ne-a zis autoritatea ex cathedra ca de la pupitrul episcopului, ca din catedrală. Acum știu mai multe.

Dragoș începe de la Daraga-as, numele primar în Limba Veche, cu sensuri multiple, the raga ash, purtătorul, cortul Regelui, lumina regelui, căci ush, în sanscrită, e și locul de intrare a luminii, iar raga e raja, și thă-ra-gæ-as devine ființa purtătoare a Luminii, a darului, thera, pământ tare, piatră. Ra și chiat-ra sunt extremele acestei forme de agregare a existenței, lumina și lumina întrupată, materializată, împietrită, ra și hiat-ra, fiat. Dra-gi-us sau Dar-gi-us sunt același lucru, Darius, purtătorul, ușă a darului. Din dara pică ori primul, ori al doilea a, iar dublul a din gaas se citește o sau u, ca în Aalborg-ul danezilor (1), iar s-ul se înmoaie înspre ș, așa cum l-ar pronunța un șarpe șâșâit.

Dar Dragoș poate însemna și drăcos, iar drag e, în esența etimologică, identic cu drac, unde g devine k, fiindcă nu cuvântul, nu slova dă viață, ci spiritul și curgerea vie a lui Dumnezeu în noi. Și dacă spiritul ce mă animă nu e de la Dumnezeu, ci de la mine, de fapt de la cei băgați pe fir, hackerii hăcuitori, hoții de iubire, atunci drag devine drac și trac, ca să nu zic dac.

Laptele și mierea, Pishonul și Gihonul.

Deschid ochii din rugăciune și privesc tavanul. Am dormit destul de bine, mult mai bine decât ieri noapte. Camera e decorată oriental; de când am intrat în hotel mă simt ca în Persia, deși nu sunt. Dar mă aflu într-un fel de paradis, para the iz, patru ape sau para daez, patru ziduri (2), unde diz e zid citit pe dos, ambele traduceri adevărate ale Edenului, ia-da-an, locul dat în care este Ia, Dumnezeu, Raiul care era pe aici pe undeva, demult, cândva și în toate cele zece dimensiuni, nu doar în cele de trei de azi.

Para, patru, adică trei plus unul, desigur, însă atunci timpul nu exista fiindcă Unul însuși era prezent, Dumnezeu, Ia, a zecea dimensiune, dea-cea. Timpul, și implicit spațiul, așa cum îl știm noi, apar doar ca urmare a căderii, după ce Ia, adică Eu, s-a retras din Adam și Eva citiți invers ca Mada și Ave, i-a golit de sine și ei și-au dat seama că sunt goi pe dinlăuntru, gei, simple ființe de pământ.

În maxim dispreț ontologic, evreii ne și zic, tuturor celor ne-evrei, goyim (3), goi-ma, suflete goale, suflete în trupuri fără spirit, goi-the, goții lui Iordanes, geții.

What happened to the goy? întreba Larry Gopnik, cel-nu-foarte-serios, într-un final, deznădăjduit că nici al doilea rabin nu îi spune ce vrea Dumnezeu de la el, deși i-a zis o întreagă poveste despre mesaje de la Hashem scrise pe interiorul dinților unui goi, pacient la un dentist evreu. (4)

The goy? Who cares?, grăiește rabinul Nachter, aducătorul de noapte. Același rabin care, în-mormound-îndu-l pe Sy-cel-serios, dracul gol tratat ca sfânt, se întreba retoric: „unde se duce un astfel de om? Olam Haba, ce este Olam Haba, unde este Olam Haba? Pământul unde curg lapte și miere.”(5)

Olam Haba nu este Edenul, ci împărăția celor sfinți, locul unde curg laptele și mierea, ohaba ulamelor, cum ziceam data trecută, a holyman­-ilor. Pe de altă parte, Ia-hava e împărăția lui Dumnezeu, a lui Ia, Iahve, I have, heaven (6). Edenul însă era locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, pe toate planurile, locul care, căzut odată cu omul, devine din Ia-dæn, Iad-en, în Iad. Împărțirea pe silabe contează un pic mai mult decât m-a învățat tovarășa învățătoare Costruț de la Oradea, cea care nu m-a simpatizat niciodată și din cauza căreia scriu de mână ca de picior.

Legendele zic că pe-aici pe undeva, între Tigru și Eufrat și între Pishon și Gihon, era plasat Edenul fizic. Nimeni nu pare a ști unde sunt ultimele două râuri. Mie îmi place însă a mă juca în ideea că e vorba despre Amu Daria și Sir Daria numite pe vremuri Oxus și Jaxartes, apele sfinte ale saka (7). În sogdiană, sakadiană, care mă tot momește precum sirena pe marinarul naiv și nepriceput, tam înseamnă cel mai rău iad, care tam în arabă devine taman, ceva înfăptuit, dar și orfan, iar în rusă înseamnă acolo.

În română, teama e ceea ce e thymos în greacă: frică și putere în același timp, ceva ce în engleză – tame – desemnează îmblânzit, fricos. Fiindcă odată ce te obișnuiești cu căderea până ce-ți devine o doua natură, viața căzută pare chiar tamam, cum zic turcii și arabii, adică okey.

„Ce e rău în robie nu e atâta robia însăși. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea, cu supunerea, cu sărutmâna, să fie batjocorit și să nu-i mai pese, se-nvață ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura cândva” zicea Horea cu chipul lui Ovidiu Iuliu Moldovan într-un peisaj de iarnă atemporală în Apuseni (8). Cam ca acum.

Cum a apărut timpul.

Când Eva și Adam au gustat din pomul cunoașterii, Dumnezeu, Eli, s-au adunat ca și cum s-ar aduna toate celulele omului la sfat, distincte și libere, dar Una în același timp, același ADN, dar cu funcțiuni și identități distincte, funcționând împreună. S-au adunat și și-au zis: ce să facem cu ei, cei goiți acum din locuirea în ei a lui Ia? Să îi scoatem din Eden ca nu cumva, ca nu cumva să ce? Ca nu cumva să mănânce din pomul vieții veșnice și să eternalizeze căderea, răul.

Așa am picat noi din zece dimensiuni în trei. Așa a apărut timpul ca șansă, punere între paranteze a omului spre intervenție de urgență, ca ascundere de Dumnezeu, de puritatea Lui care mistuiește necurățenia și pe oricine o poartă, așa apare timpul în locul prezenței lui Dumnezeu și a celei de-a zecea dimensiuni, în locul ultimului cer.

E o izgonire până la și spre curățare, iar celelalte șapte dimensiuni stau ascunse în noi sau deasupra noastră pe post de chakre, roți de foc, organe spirituale, sedii de virtuți sau de patimi, dimensiuni interioare de curățat în spațiul tridimensional, cu timpul ca dimensiune plus unu ca să se pună lumina Adevărului pe șarpe, seraphimul căzut care vrea inima noastră pe post de casă. Lumina îl va scoate afară și va fi aruncat pe veci în marea uitării, cum merită cei care se răzvrătesc în fața binefăcătorilor.

Continuumul spațiu-timp e o proiecție în timp a unui Adam din afara timpului, o desfășurare a unui papirus, o masă de operație a celulelor lui Adam care permite intervenție chirurgicală individuală pe model fractalic, căci noi suntem, din tată-n fiu și din mamă în fiică, fii-că, purtători de viață adamică, dar și de păcat originar, iar aici Dumnezeu ne dă șanse, nenumărate șanse, de a ne curăța facultatea căzută, alegerea, liberul arbitru.

Așa visăm noi, celulele lui Adam și ale Evei desfășurate în timp, în simulator, pe masa de operație, așteptând ieșirea din răul cel mare, cum îi zic sfinții părinți, așteptând reîntoarcerea la slavă ca după un vis urât. Căci primul Adam a fost un suflet viu, pe când al doilea Adam, Isus, este un spirit dătător de viață: Ma-sa-sia, Messia, cum spune apostolul Pavel. Iar Larchet, în Terapeutica Bolilor Spirituale, fiind portavocea norului de martori sfinți părinți, îl numește pe Hristos ceea ce este: Medicul, chirurgul priceput al sufletelor noastre.

Celui care va birui îi voi da să muște din Pomul Vieții, zice în revelație îngerul lui Hristos către Ioan apostolul, ca acesta să spună mai departe îngerului bisericii din Efes, apoi celei din Theya-tira, Pământul Zeilor, Tiatira din Apocalipsă, să îi spună, deci, că victoriosul va primi steaua de dimineață, Luceafărul, Luce-forul, și va lua locul celui căzut din lumina pe care a vrut s-o poarte pentru el, nu pentru Ia.

Dar până atunci, celelalte șapte ceruri ne sunt refuzate prin ziduri de netrecut, păzite de Heruvimi, cherubi sau karab-i, cum îi zice în akkadiană taurului înaripat, barak-ul citit invers în evreiește și nu numai. Există o frăție ciudată a numelui Barak, unind oameni de cele mai varii sorginți care însă lucrează pentru instalarea bravei lumi noi din care Dumnezeu să fie izgonit complet, Medicul dat afară din sala de operații, iar pacientul lăsat pradă bolii și morții. Nu-i așa, Ehud, Hosni Mu-, Obama? (9)

Heruvimii nu au nimic de-a face cu amorașii baroci, cu plozii râzgâiați, porcin-rozalii, cum îi ridiculizează Renașterea, care, sub masca umanismului e în fapt o renaștere a antichității, a epocii închinării la demoni. Karabii sunt niște ființe de o frumusețe zdrobitoare și de o putere înspăimântătoare. Charubi sau Charuzi, căruța, vehiculul lui Dumnezeu, cum zice David la ananghie în Psalmul 18, dar și vehiculul lui Vishnu, cum ni se arată încă din Rig Veda despre Garuda (10). Ce să însemne asta, ce treabă să aibă evreii cu hindușii? „We are sitting Shiva here” îi zice Larry pios unui polițist la priveghiul lui Sy.

Despre lumină.

Dușmanul de moarte al heruvimului este șarpele, serafimul căzut, așa cum vrășmașul Garudei e Naga, șarpe și el, acela sub capetele căruia aparent se iluminează Buddha.

„Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Matei 6:22-23)

Buddha Gautama, God-ama, iubitorul de Dumnezeu, Goda-ma, sufletul lui Dumnezeu. Așa zic și Sakyamuni, adică sakya-man, om din neamul saka. Here we go again, ce haloimăs e aici! Buddha, vuda, voodoo, vodă. Așa cum Abba e apa și Buddha e voda, apă la ruși, Vodă și vad la noi, wade la englezi, water, va-de-er, și atunci nu pot să nu mă întreb cine pisici era Lord Vader?

Luke, I’m your father, vater, cel făcut din water, wasser, așa cum trupul nostru se naște aproape numai apă și se transformă treptat în pământ, în țărâna din thyr-in-a, până intrăm cu totul în El. Sufletul agățat de spirit, despre el vorbesc și nu despre trup, căci acela intră în GaIa, praf și pulbere, se duce spre gea, gea-na, ghenă.

E plină Asia de bătălia dintre garudă și șarpe, ba garuda călărindu-și inamicul, ba acesta ridicându-se deasupra ei, făcându-și-o piedestal, cum rău se vede pe platformele de la Angkor Thom, la Angkor Wat, la Borobudur sau în orice colț de Laos și Thailandă cu sarapa- æm-ul cățărat pe acoperiș ca paznic și călăuzitor.

La fel ca în Særapa-æm-ul din Alexandria, cu Serapis al său, la fel ca peste tot în lumea prăbușită unde șarpele și taurul, serap-apis, cuplul de coșmar, tată și fiu, stăpânesc lumea văzută din nevăzut, duhurile răutății care stau în locurile cerești, vorba apostolului. Voodo-iștii spun că șarpele învinge heruvimul, dar statistica nu e clară și voturile încă se numără, în ciuda softurilor electorale, cât timp mai există liber arbitru și voință liberă, cât timp încă nu avem toți cipuri inhibitoare de conștiință. Așa zice revelația, așa zice și tradiția, stra-diz-ia, cea zidită în vechime, de la facerea continuumului spațiu-timp.

Punctul slab al șeicului din Bagdad.

Revin cu picioarele pe tyr, în Mardin. Tare mi-a plăcut aseară, înainte de furtună, după ce m-am dezrucsăcit și am ieșit la plimbare pe stradă, să caut – scout – nici eu nu știu ce. Orașul arată cum nu se poate. Totul e piatră. Castele, palate, biserici încă biserici, biserici acum moschei. E întuneric dar e lumină, reflectoare cald-galbene însuflețesc un loc care nu are nevoie de însuflețire.

Hotelul unde stau arăta ca în basme, luminat cât pentru 1001 de nopți, o oază într-o oază, de-îmi vine să mă uit lung după șeherezadă. Am și eu punct slab și nu voi putea ajunge nicicum șeic în Bagdad câtă vreme punctul meu slab din păcate motănește pe acasă prin sertare în loc să fie aici cu mine ca să-mi fie punct tare (12). Dar nu-ți fă griji, draga mea, te țin aici, aproape, în buzunarul de la piept, lângă argint și catifea. (13)

Îmi place Andrieș și-mi place și orașul ăsta ieșit din altă lume, orașul de unde începe Mesopotamia, orașul cocoțat pe un tall uriaș la picioarele căruia curg Iza și istoria, de la iafeți la hittiți la surieni la armeni, câți or mai fi rămas pe aici după genocidurile turcești repetate. Dar încă mai sunt și syrieci, sau surieni, cum le zicea Abdullah, creștini care fac vin. Îmi cam arde buza să iau un Manastir de Midyat și asta doar ca să las niște bani aici fraților creștini. Dar rucsacul îmi e încă burdușit cu kocabag, am prea mult vin turcesc și nu vreau să beau mult, că pe urmă merg în Georgia vinului și în Armenia coniacului, iar în Iran nu pot duce strop de alcool.

După micul dejun ies în strada medievală din Sicilia Armeniei Mardinului, încă acoperită cu grindină. Iau ca reper imaginea unui minaret ca să nu uit unde stau. Am un plan, că mi-au rămas doar câteva ore până la autobuzul de Dyarbakir, iar până la mânăstirea Saffron, ca să mă și întorc la timp, nu pot merge decât cu taxiul. Nu e departe. Mă îndrept spre capătul pietonalei, la colț, unde dau numai de taximetriști rechini. Zici că-s turci.

Nu știu dacă am mai spus, dar nu-mi plac turcii, deși îmi plac unii dintre turci. Ăștia de la colț nu-mi plac. Cer enorm, parcă m-ar duce până la Cappadocia. Mă apuc să negociez turcește, adică fără scrupule. Îmi râd în față, mă iau peste picior, le râd și eu în bot și plec spre altă stradă medievală, mai puțin turistică, în speranța că voi găsi un taxi pentru oameni, nu unul pentru bancomate.

Străduța e superbă, mă simt ca pe Camino prin Pontevedra (14). Ajung la o intersecție mare, mai modernă, văd un taxi care tocmai a lăsat pe cineva, fac semn, oprește, mă ia. Un bătrânel smead, cumsecade, cu ochelari de soare, cu un pic de păr alb pe cap și mustața rară, cu chip cald și cute de viață grea pe frunte. Îl rog să mă ducă la mânăstirea Mor Hananyo, cum e numită pe Triposo. Nu pricepe, zici că-i turc, deși nu-i turc. Îl întreb ce e. Baba kurdish, mama arabish, madam turkish, îmi răspunde el cu căldură reținută, încă circumspect. Ești cu de toate, nene, mă gândesc eu.

Îi arăt harta de pe telefon: mânăstirea Saffron, de șofran, galbenă ca tot Mardinul. Aywa, aywa, se luminează el. Aywa lui sună a aievea, a iahvea. Îl întreb cât mă costă, îmi propune un sfert din ce voiau ăia din capătul de sus al străzii. Ne învoim și plecăm. Simt că sunt pe mâini bune cu șoferul acesta înliniștit ca un sufi retras în sine, dar neplecat din lume.

Ieșim din oraș și ne strecurăm printre dealuri. În vârful unuia se văd pietre uriașe, regulate. Îl întreb pe Hassan sufi ce sunt alea. Eskikale, zice el. Eski e vechi, kale e castel, ca un calais unde a locuit eschil, un castel uriaș și foarte vechi, din pietre mari și ciudate ca la Călata și la Călățele, în Ardeal. Mă simt dus către un loc ascuns la vedere, ca în marile mistere. (15)

În depărtare, printre măslinii și bolovanii înconjurați de creste împeșterite, se ivește sub soarele cețos mânăstirea Sfântul Anania, Mor Hananyo. Mor este mara, suflet luminat, ma-ra, mare, ca în numele mor-oșenilor, mara­ausinii cărora unii le zic ausoni, osheni, fără să poată explica ce căutau ei acum o veșnicie în Osh, în Fergana-Bhergana-Bârgauna, lângă Sogdiana dhaka, în condițiile în care ar fi venit din Italia, cum se zice despre ausoni. Iar dacă Mor e mara, iluminarea, atunci zic eu că mara-te-a, moartea, nu e altceva decât iluminarea sufletului, întoarcerea lui la casa de lumină. Așa zicea și Sfântul Anania și de aceea e sfânt și azi pentru syrieci.

Mânăstirea are ziduri de cetate și e construită peste alt lăcaș sacru, de pe vremea Soarelui asirian și a închinării la el, ca multe alte locuri sfinte. Templul soarelui de aici se chema Shamash, sa-ma-sa, care citit cum știu eu înseamnă sfânt-viață-sfânt. Sa e sfințenie, să-ființenie, iar ma e viață, suflet, cea pe care o dă ma-dar, mother, mama. Adică sfințenia care dă viață și sfințește.

Mânăstirea e ruptă din lumea asta. Pare un alt loc de joacă al uriașilor, al nuștiucâtelea pe care-l întâlnesc aici. Probabil că asta a și fost. Cultul Soarelui implică în sine uriașii, și pe cei dinainte, și pe cei de după Potop, implică închinarea la cel prin care vine lumina, nu la Lumina însăși, închinare la Ra, care dă ray și rai și rău și răi, și nu la Sa, care dă Sa-n-tha și sana-ta-tea.

Mor Hananyo are 365 de camere, câte una pentru fiecare zi a anului. A fost centrul bisericii siriace pentru aproape o mie de ani, până la genocidul declanșat în 1916. Atunci, sediul patriarhiei s-a mutat la Damasc în așteptarea unui alt genocid, deocamdată pus pe hold.

Ceva skandalos.

Hassan mă lasă la intrarea în complex și se apucă să-și curețe pipa, bucuros de o dimineață bună. Urc spre mânăstire pe o alee mărginită de verde și miros de orient. Intrarea e marcată de un arc gotic suprapus peste o boltă romanică purtand o friză caligrafiată în alfabet arab, cu un chip mic și gotic al lui Hristos în capul unghiului, skandalos, piatra de poticnire pe care au lepadat-o zidarii, masonii, sau, dupa caz, Calea de ieșire, piatra pusă în capul unghiului, pentru cei care au crezut, cum zice într-o epistolă Petru, el însuși o piatră, cea pe care Hristos și-a ridicat biserica.

În arabă, yakaz înseamnă a cădea. Eu caz. Zic sfinții părinți că nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici în Hristos. De aia e îngerul făcut să nu pice niciodată, dracul – să nu se ridice niciodată, iar omul să pice, să se ridice, să pice și să se ridice iar.

Intru la grămadă cu un grup de turci ghidați, că de capul meu n-am voie. Nu înțeleg nimic din ce vorbește ghidul, dar nu-i bai: miroase a tămâie, mă simt acasă. Trec pe lângă arcade cu cruci pe laterale și în vârf de boltă, apoi pe lângă stâlpi inscripționați în siriacă. Piatra veche și grea dă întregului un aer de mânăstire medievală catolică.

Ghidul turc deschide o ușă care duce în adâncuri. Înțeleg că acolo se găsesc rămășițele templului surian al Soarelui. Cobor cu grupul. Pășesc uluit pe podeaua de piatră fără nicio tăietură, un monolit, și apoi pe sub tavanul perfect drept, alcătuit din blocuri paralelipipedice care stau în consolă khabar n-am cum. Nu simt nimic necurat. Cu siguranță, locul a fost purificat de călugări, de monahii zăvorâți, zidiți, proba cea mai grea, asceza mai aspră chiar și decât cea a stâlpnicilor, care măcar vedeau soarele și primeau apă din cer.

Urcăm înapoi la lumină, în curtea stil cistercian, cu fântână, măslini și clopotniță, și intrăm în biserică. Syriacii sunt creștini ortodocși monofiziți, cred într-o singură natură a Domnului Hristos – simultan Dumnezeu și om – și nu în cele două naturi distincte, de Fiu al lui Dumnezeu și Fiul al Omului, așa cum au fost consacrate ele în crez la Niceea.

Regatul armenesc Osroene din Edessa – Șanliurfa de ieri – a fost primul regat creștin, în anii 200, dar după cotropirea arabă și-a pierdut istoria, arhivele și identitatea, chiar dacă a rămas creștin până la 1100. După căderea Romei, monofiziții armeni au devenit nițel apostolici și, deși fiind răsăriteni, au început să își ia lumina de la Apus.

Nu-i lumină nicării, or murit tăți oamenii, zice o colindă veche din Maramureș. Lumea întoarsă cu susul în jos și cu lumina-n întuneric. Dovada e în jurul meu: stâlpi cu scoica și globul catolic în vârf, arabescuri pe frize, viță de vie armenească încolăcită, o cruce mare aurie pe un fel de catapeteasmă vișinie. Altarul e desacralizat. În locul lui e așezată cathedra iar deasupra, atârnate pe un lanț de metal, plutesc mai multe cădelnițe. Mă așez în strană și spun Tatăl Nostru printre lacrimi, cu gând de milă pentru chinul oamenilor acestora, surienii.

Taximetristul bătrân și cald, cu origini incerte ca tot Orientul Mijlociu, încă pufăie din pipă când mă desprind de puhoiul de turc și cobor la el. Zâmbește. Îi fac o poză și plecăm. Mânăstirea rămâne în urmă, ușor încețoșată, ca un bastion templier în așteptarea orcilor. E o iluzie de-a mea, orcii sunt deja aici.

Sunt român.

Pe drum, Hassan îmi tot arată eski calata.  Oprim să fotografiez o stâncă aparent naturală, dar prea drept retezată și prea regulată ca să fie așa, și totuși prea mare și prea turnată ca să fie făcută de om. Poate că nici nu-i făcută de om. Legenda, spune Hassan, e că au făcut-o uriașii din vechime. Apoi se vede o altă culme, la fel, pe care e evidentă o citadelă veche, Mardin. Hassan îmi zice cu un aer cumva sacru numele vechi, Izalla, Izala, Izla, nume hurrian, horean, un fel de hittite in a hurry.

Pe drumul de întoarcere în oraș ne oprim cinci minute la medresa, școala islamică ridicată în stil bizantin armenesc, cu două domuri și alternanță marmură-roșu specifică monomahilor și redenumită de turci arhitectură selgiucidă. În față e un bazar oriental delimitat de trandafiri înfloriți – Doamne, frumoasă-i primăvara! – iar în bazar niște adolescenți își fac selfie-uri cu sens în jurul bazinului de purificare. Veni, vidis, plecatus sum.

Hassan mă conduce încă puțin și mă lasă pe strada principală. Îi mulțumesc, îi dau mai mult decât ne-am înțeles, îi strălucesc cald ochii. O iau în sus pe trepte, unde grindina măturată spre margini arată ca un covor de zăpadă. În capătul lor trebuie să fie biserica syriacă pe care mă încăpățânez s-o văd, chiar dacă sunt în întârziere. Simt că mă așteaptă ceva acolo.

O găsesc – sau cred că o găsesc – mi se tot pare că mă învârt în jurul ei, că e aici, dar nu-i găsesc intrarea, harta de pe telefon îmi zice că sunt bine, deși e clar că nu-s. Pe străduța îngustă pe care intru a doua oară dau de o femeie cu un copil. Nu mai știu dacă eu am întrebat-o sau mi-a zis ea de la sine că merge la slujbă. E creștină și nu mi-aș fi dat singur seama de asta, fiindcă poartă pe cap năframa, ca orice femeie cu frică de Dumnezeu de pe Mara, de pe Iza, sau de aici, din Izla, ca în orice sat de pe orice altă vale a României adânci, aia care nu mai e.

Intru după femeie în curtea ca un Eden ieșit din iarnă a Bisericii Celor 40 de Sfinți. Când să purced înăuntru mă oprește un barbat scund si aprig, de varsta mea, probabil un prezbiter al bisericii. Ce tineri ajung sa fie bătrânii unei biserici care de mii de ani trăiește în prigoană. E închis pentru rugăciune, zice.

Mă văd prin ochii lui: sunt un turist occidental, probabil ateu. Inspir zero încredere, sunt practic simbolul exterior al Mamonei. Îi spun că sunt credincios și că vreau să intru să mă rog. Mă privește scrutător. Sunt român. Sesizez o ușoară luminare a ochilor, ca o stea necăzătoare, steaua sus răsare. Încă reticent, mă lasă totuși să intru, ar intră și el cu mine: 5 minute, zice. Dau din cap că am înțeles.

Înăuntru sunt vreo 30 de oameni la liturghie. Preotul vorbește în syriacă, eu mă rog, oamenii stau în picioare, oșteni din neam în neam, se roagă și ei. Atmosferă de creștini în catacombe. Am senzația că m-au lăsat să intru în Sfânta Sfintelor, așa cum am simțit și la Cairo, în biserica Sfinților Sergius și Bachus, la liturghia coptă, printre frați ortodocși monofiziți, așteptând detonarea următorului terorist sinucigaș. Am plâns acolo, plâng și acum, plâng cam mult, sunt un plângăcios.

La ieșire povestesc un pic cu prezbiterul, care e ceva mai prietenos și se numește Eilin. Îmi zice că lor nu le plac occidentalii și că nu au niciun pic de încredere în ei. Le plac însă ortodocșii, românii, dar mai ales sârbii, că suntem ca ei, deși totuși altfel, și că deja începem să murim și noi.

Eilin e aspru și frust, așa cum și trebuie să fie gardianul unei comunități asediate din toate părțile de atâta vreme. Se simte pe el alura de arhanghel Mihail, Mæha-El, Mare-este-Dumnezeu. Mă întreabă cât e salariul minim în România. Îi răspund că e vreo 400 de euro și-l văd dezamăgit: e mai mic decât aici! Deci nici în România nu pot să plece syriacii ca să-și țină credința vie, ca să se țină pe ei vii și să aibă un viitor, aud gândurile nerostite ale acestui patriarh împovărat cu destinele întregii ecclesia, și mai ales cu ale copiilor.

Eli, Eli…

Oare ce se va alege de ei, cum îi vor putea îngriji și crește în viață și în credința dreaptă? Aceasta este adevărata pedagogia, paideia, fai-deea, facerea de Dumne-dei. Îi mulțumesc, îl binecuvântez, mă binecuvântează. O iau grăbindu-mă încet către hotel, cu inima la syriaci. Oamenii ăștia îl au doar pe Dumnezeu. În mâinile Lui își pun sufletele și viețile în fiecare zi. Nu mai devreme de azi dimineață citeam în Biblie:

Isus a strigat cu gras tare: “Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul.

Adică Eli Eli lama sabactani, cum scrie o altă Evanghelie descriind același episod. Acolo, traducerea e diferită: Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit? Dar oamenii din jur, vorbitori de aramaică, credeau că strigă pe Ilie, neînțelegând. Poate că Domnul nu vorbea în aramaică, dacă aceștia nu L-au înțeles. Nepotrivirea de traducere între evanghelii mă ajută să citesc în limba veche, sacră: Eli, Eli, e the eli, elli citit moale, ca-n spaniolă, ei, the ei, dei, zei, adică toate ființele umplute de Dumnezeu, celule ale Lui, Elui, Ale Lui Ia.

Lama e ca în dalai Lama, om sfânt, suflet curat, un mălăit, cum zicea bunica la spălat, curățat, un suflet adus în light, iluminat în ra, rama citit moale. Saba e sava, sava-er, saviour, ca Sabazios, Saba-zeus al dacilor, adică Saba-ot, Dumnezeu cel sfânt, plin de puterea ba a sfințeniei sale. Ctani, gata-ni, ctoni-an, adică săvârșit, materializat, finalizat. Și atunci ultimele cuvinte ale lui Hristos ar însemna:

Dumnezeule, Dumnezeule, Unul în toți și toți în Unul, sufletul meu curat sfinței tale salvatoare l-am desăvârșit.

Ajung la hotel, mă înrucsăcesc, mulțumesc și plec. Numai gândul de a mă conversa iar cu rechinii taximetriști mă umple de sick-tire (17). Mă duc în stație. Imediat apare o dolmușă care merge la autogară. Intru, plătesc, coborâm pe străduța luată la picior de dimineață, trecem prin piața de unde m-a luat Hassan, ajungem.

Neștiuta Epocă a Pietrei.

Am deja biletul cumpărat de pe net, mă îmbarc un autobuzul de Dyarbakir și plecăm cât ai zice pește, noroc că n-am pheștelit-o, fiindcă în jur mirosea a fish stricat, probabil de la micul trafic din care-și fac oamenii de pe aici traiul. Autobuzul e plin de bidoane de plastic de zece litri cu brânză în saramură și alte chestii organice incerte, și de saci, mălaiul zilei de mâine. Pe drum trecem pe lângă o Avesta Market. Serios? Avesta e cartea sfântă a zoroastrianismului. Ce caută în Mardin? Asta chiar nu știu unde s-o pun. O las, ca la clasorul filatelic, pe un rând mai jos, fără serie. Deocamdată.

Autobuzul curge spre nord, pe lângă rămășițele boom-ului imobiliar din Turcia, care dă semne că se cam apropie de bust. L-au bușit americanii. Multe clădiri noi din oțel și sticlă sunt goale. Apoi, văi verzi printre dealuri, un râușor învolburat scos din matcă de ploaia teribilă de aseară, pe dreapta și pe stânga verde, oi și mohorât. Începe să plouă.

Dinspre șofer se tânguie oltenește o muzică tradițională kurdă. Nu se disting decât cuvintele rostite cu foc, care sunt cam aceleași ca la noi. Pe fiecare deal e o terasă uriașă, probabil o rămășiță de cetate megalitică. Apoi, revenind în modernitate, o cetățuie de jandarmi strangulează șoseaua, iar imediat pe coastă e un fort cu ziduri de beton, sârmă ghimpată, cuiburi de mitralieră. Spiritul prietenos al turcilor însuflețește nefardat zona de război. Și chiar dacă nu-i niciun război încă, las’că vine el, și dacă nu vine el îl fac ei.

Vâzând atâta amar continuu de cetatăți și de piatră, am senzația că, undeva-cândva, înainte de Potop și un pic după, a existat o civilizație uriașă, extrem de avansată, pornită în și din piatră, o epocă a pietrei altfel decât ne-a fost prezentată, condusă de cei căzuți care încă dețineau puterea și încă puteau accesa frecvențe ale luminii Creației, o civilizație creatoare din lumină, cu nenumărate așezări și puzderie de oameni atât deasupra cât și în adâncul pământului.

Am obosit să tot văd și să tot scriu despre cetăți și tumuli. Ia mai lăsați-mă în pace. Îmi vine să azvârl gresia în urma mea, să se facă un zid de cremene ca să nu poată veni Scorpia sau Ghionoaia, gea-noa-ea după noi din epoca de piatră. Mai e un pic până la Dyarbakir. I-auzi, ia auz, ceva ca io auz, audz, răspunde la telefon turcul cu fes din fața mea. Dacă o fi turc, kurd, arab sau syriac numai Domnul știe.

Intrăm în orașul imens și bine organizat. Traficul e lin, poate e și ora bună. Pe dreapta, văd un al n-șpelea complex imobiliar uriaș în construcție, iar alături e o moschee prea mare. O turmă buiacă (18), buyuk buluc, de oi pasc liniștite pe pajiștea din fața blocurilor cu zece etaje pe care scrie Golden Park Komutlari. Autogara este, și aici, mare cât un aeroport. Debarc, îmi validez biletul de Van, las ruscacul mare la sediul companiei de transport și, pregătit pentru ploaie, iau un taxi spre oraș, spre uriașele ziduri negre de bazalt ale vechii Amida, capitala Kurdistanului.

A-mæda e numele celei care dă viață, ma-dar, modar-ul persan, mother, dar și numele surorii lui Decebal, Meda. Se mai știe că Amida a fost un oraș al mezilor, medes, poporul neo-hittit, iafetic, armean, care a clădit imperiul cucerit ulterior de perșii semiți ai lui Cyrus. Imperiul Mezilor și Perșilor înseamnă, cred eu, imperiul mezilor iafeți cuceriți de perșii semiți. Un fel de imperiu daco-roman. A-mæda înseamnă însă și cea care e la mijloc, meda, ca maiedan sau maidan, care semnifică spațiul dintre case din mijlocul satului.

Primul nume al Amidei a fost Bet Zamani, casa oamenilor, dar și casa za-aman, amen, casa păcii și a oamenilor păcii. E un nume armean, hurrian. Poate de aici vine și numele orașului din imediata apropiere: Batman. Bet man, casa omului, casa lunii, sau poate Bat-aman, casa păcii. Aici era capitala vechiului regat Mittani, Me-da-ani, al mezilor, al celor care dau viață și se închină la Medea, Mæ Dæa, zeița vieții.

Mitanii ăștia medani s-au revoltat împotriva lui Sahlamanazer al Treilea al Asiriei. E regele pe a cărui stelă neagră, aflată acum la British Museum, se găsește prima imagine a altor revoltați, israeliții, cu căciulile lor dacice întoarse și cu o-pinch-ile ascuțite, închinându-se în frunte cu regele lor, Iehu, Iaegu, Iago.

Asta s-a întâmplat un pic înainte de luarea în robia finală a celor zece triburi pierdute ale lui Israel, Dumnezeu știe pe unde le-o fi dus opincile și căciulițele, în pribegia și în războiul fratricid cu cealaltă casă a lui Israel, iudeii, giudeii, ge-the daoii, geo-daoii, geo-dacii, căci așa îi traduce Eliade: ge-thi-daoi, ființele, oamenii lui Deo sau Dao, în funcție de pronunție.

După asirieni, pe aici a trecut Alexandru cu ai lui și a lăsat în urmă un regat, cum altfel decât machidon, adică elenistic. Când au apărut romanii, i-au zis orașului Amidia, după vechiul nume assirian și, ca așa să-i rămână numele, netotul de Constantinus al doilea, cel mai bun dintre fiii lui Constantin, l-a înconjurat cu ziduri uriașe de bazalt negru. Zidurile n-au făcut față decât până la venirea Bekerului arab, care sună de parcă ar fi strămoșul lui Abu Baker al Baghdadi al ISIS, și care și-a ales Amida ca oraș de reședință, dava, dæva, și așa s-a ajuns la Divarbakir, Cetatea lui Bakir.

Taxiul mă depune într-o ploaie țârâită la una dintre porțile cetății, chiar lângă acele ziduri de bazalt înalte, strivitoare. De aici se deschide pietonala principală a orașului, pe ceea ce trebuie să fi fost decumanus maximus al castrului (19). Zidurile se întind cât văd cu ochii și în stânga și în dreapta, până la Tigru, punctate cu bastioane la fel de negre, nenumărate, intacte, de zici că abia le-a inaugurat vreun prefect de legiune. Au peste cinci kilometri lungime și sunt mai înalte de zece metri. Parcă s-ar fi înălțat din gresia aruncată de Făt Frumos când fugea de Isis, Muma Pădurii.

Agitație, tarabe cu fructe, bolde cu ceva de papa, kebapi, cepapi, oameni mulți și agitație de iarmaroc. Ajung în centru. Pe stânga e Hassan Pașa Han, o curte bizantină, de fapt romană, cu arcuri alb-negre și atmosferă bună, cu narghilele și cafele și o țîră de soare. Intru, ies, o să revin. În față e prea-marea-moschee, fostă basilică, încadrată de rămășițele fostului forum roman. Turla uriașă a basilicii, fosta clopotniță, e acum minaret. Istoria oficială a turcilor nu pomenește nimic de romani; începe direct cu selgiucizii. De unde și surpriza lor că minaretul acesta este mult prea masiv față de minaretele normale. Ce să fie? se întreabă ei. Clopotniță, bre, asta e, clopotniță.

A ieșit bine soarele. Curtea moscheii actuale și a forumului trecut strălucește ud-incandescent. Coloanele romane, porticuri înșirate pe laterale, sunt pe jumătate îngropate. Intru în moscheea basilicală cu plan în cruce romană. Fosta catedrală e aproape pustie. Pe jos e așternut un covor gros turcoaz-bombon. Ridic privirea: coloane și pereți de bazalt negru, trei nave, arthitectură romanică, aș putea fi oriunde în Occident, oriunde în Imperiu, acolo unde nu s-a făcut tot scrum și cenușă ca aici. Vorbesc un pic cu niște bătrâni tolăniți într-un colț, le zic câteva cuvinte kurde, se luminează. De unde sunt? Român. Românii sunt tamam. Le mulțumesc, salut și plec. Mi-am atins limita ecumenismului.

La botul furnicii.

Ies să caut biserica cea mare armenească. Sfântul Giragos e un fel de Sfântul Dragoș pronunțat englezește – dGiragosh ­- cum pisici se poate una ca asta, ce să aibă a face româna veche cu armeana pronunțată englezește, și de când e Dragoș nume armenesc? Dar uite că se poate. Drăgoșele, khabar nu ai cine ești de fapt.

Ajung în zona meșteșugărească, pe alei. Îmi amintește de meșterii din jurul bazarului de la Isfahan și de nenumăratele lor ateliere. Toate străduțele care duc la biserică se înfundă în panouri de șantier. Turcii „restaurează” și aici la foc continuu. Sunt convins că nu vor continua până nu mai rămâne piatră pe piatră. Tot încerc să ajung la biserică și mă tot înfund.

Trec pe lângă un cuplu de turci făcându-și poze și merg cât pot de în față. Peste panouri, într-o relativă depărtare, se zărește plutind turla. Parcă e mirajul Edenului, inaccesibil acum, înconjurat de ziduri de „restaurare” și păzit de heruvimii, de transportoare blindate turcești cu mitraliere în turelă. Nu pot să ajung la biserică, e clar. Nu mai am mult timp, trebuie să prind autobuzul de Van unde, cu voia Domnului, oi găsi un hostel unde să dorm.

După ’90, într-o învederat ipocrită încercare de a-și flutura inexistenta toleranță etnică și religioasă, turcii au permis reconstrucția străvechii biserici cu arhitectura sa caucaziană și cu vestitul acoperiș plat de pământ și brazde, un mullash ecosez-armenesc, doar ca mai apoi s-o distrugă aproape complet în luptele cu kurzii.

Citisem undeva, la un armean de-al locului, că sub fiecare casă din Sur exista pe vremuri o pivniță plină cu vin. Dar acum n-a mai rămas nici cine să-l facă, nici cine să-l bea, că nici kurzii, nici turcii nu se spurcă la vinișorul care înveselește inima omului. Două nații de venetici încă se bată pe orașul și pe vestigiile unor morți, armeni și sirieci.

Ies pe pietonala centrală printre foarte multă poliție și foarte mulți jandarmi. Intru la cafea la Hassan Pașa Han. A ieșit soarele de tot. Mă simt bine, am net, vorbesc cu Motănelul, me gusta. Călătorului îi șade bine cu drumul, dar acum îi șade bine să șadă. Tolănit la soare, cu iubita pe messenger.

Plătesc, ies, pe drum spre stația de taxiuri, iau un kebab la botul furnicii, de la niște kurzi prietenoși și curioși că de unde vin. Sunt român, le zic. Ceva le sună bine, sigur Hagi. Ne zâmbim, apoi mă înfig în cepap. Termin, o iau spre poarta de bazalt negru, știu că nu mai apuc să văd o altă biserică recomandată de aplicația de pe telefon. E prea departe și vreau să prind autobuzul.

Iau un taxi și pornim într-un un slalom printre TAB-uri ale armatei turce care patrulează pe străzi la fel pașnic ca un friendly reminder primit pe mail de la șef. Șoferul ascultă la radio știrile despre alegerile din Istanbul, unde Erdogan își face propriile reguli când nu-i convine rezultatul, exact ca și gulleniștii neo-marxiști pe care îi acuză el însuși de asta. Ajungem, îmi recuperez rucsacul și mă duc la peron.

Lângă autobuzul deja garat asist la o scenă ca-n filmele cu Louis de Funes. Un idiot – că n-ar fi frumos să-i spun altfel – încearcă să urce o motocicletă în compartimentul de bagaje și îi angrenează în stupizenia sa și pe angajați, și pe câțiva pasageri. Măsor din ochi lățimea autobuzului, lungimea compartimentului de bagaje, lățimea ghidonului: n-are cum să intre. După o jumătate de oră își dau și ei seama că n-are cum. Dar s-ar mai fi chinuit încă pe-atât dacă nu venea șoferul, cu autoritate de căpitan de navă, să-i oprească. Autoritatea oprește nebunia, dă ordine și face ordine. Dar comedia continuă la bord.

O mamă nebună reface așezarea în autobuz fiindcă ei îi plânge copilul și asta o îndrituiește la trei locuri. Însoțitorul de bord, un tinerel, îi spune că nu se poate, femeia urlă la el. Vine un al doilea însoțitor, bătrân și uscat, monument de experiență. Cu un zâmbet tembel, larg și deplin, lipit de față, ascultă tot ce are de zis madama și apoi pleacă, fără să zică nimic. Femeia s-a liniștit miraculos și a rămas pe locul ei desemnat, fiecare stăm unde scrie pe bilet, nu dăm pe-afară.

Autobuzul începe să se miște. Se face seară. Lângă mine, vecin de scaun, un kurd. Facem cunoștință. Ismet, inginer mecanic la Van. Nu știe engleză, dar știe ce vrea: să povestim. Pe fata lui o cheamă Argin, care înseamnă free life, zice Ismet, dar eu aud Ar-gæn, fecioara, făcătoarea de neprihănire, ar-tha în sanscrită. Poate o însemna și viață liberă în lumină, fiindcă argin e argin-the, argint. Pe băiatul lui îl cheamă Arda, zeul focului, zeul-tată la hittiți, ardzatorul.

Ismet e entuziasmat că stăm de vorbă, îmi arată filmulețe cu folclor kurd, eu îi arăt cu oltenești, el cu Siwan Perver, eu cu Liviu Vasilică și, dintr-una într-alta, bărbatul ajunge la niște așa-zise videoclipuri, care de fapt sunt manifeste video de instigare la revoltă armată împotriva turcilor, cu o gagică mobilizatoare pe post de Libertatea lui Delacroix conducând poporul. Le urmăresc cu o privire de Benny Hill.

Trecem prin Batman și mă abțin de la glume. Ismet îmi face hotspot și, în sfârșit, mă pot întinde la povești cu Motănelul. Mă întind așa de mult că se face noapte bine și intrăm, pe nesimțite, în Van, orașul care m-a fascinat și m-a momit încă de când am văzut primele poze vechi ale străvechii biserici de pe insula Akhtamar, în mijlocul lacului, și cu tranșeele săpate de armeni alături de ruși în primul război, când au reușit să zăgăzuiască, măcar aici, măcar o vreme, genocidul.

Și Van-ul e mare, mult mai mare decât mă așteptam. Autobuzul gonește prin noapte pe șoseaua de centură, Ismet mă ia sub aripa lui ocrototitoare. Unde merg? Îi arăt pe hartă, știe unde e, coborîm împreună și zice că mă călăuzește el. Îngerul meu păzitor e mai mic decât nevastă-mea, dar cu sfatul nu stă rău. Să nu-mi fac griji, zice, că și el stă tot pe-aici.

E trecut de unu noaptea, pe Ismet l-a izbit foamea, ca și pe mine. Ne oprim cu arme și bagaje la o ospătărie luminată pe un bulevard oarecum central, la câteva sute de metri de locul unde ar trebui să fie hostelul. Primul meu hostel în Turcia, mă și mir că există așa ceva. O să văd mai încolo. Acum mânânc ciorbă la unu noaptea cu fratele meu kurd.

E minunată ciorba, cu ceva oaie, cred, cu pătrunjel, ceapă, ardei iuți și pită. Când am intrat, în loc să zic sev baș de bună seara, am zis invers, baș sev. Cârciumarul a râs prietenos. Coaș, zice Ismet arătând spre farfurie, gustos, bun, goas-the-os. Ciorba ne-a încălzit inimile și ne-a legat prietenia. Stabilim să ne revedem a doua zi. Ismet insistă să plătească el. Accept. La ieșire, tejghetarul îmi zice baș sev ca să mă testeze. Râd.

Acolo unde ar trebui să fie hostelul, nu văd nimic. De obicei aplicația nimerește, dar mai dă și rateuri, ca atunci când era să mă iau de păr cu taximetristul din Saigon în fața hotelului pe care eu îl credeam în altă parte. Mă liniștește Ismet, și el știe că e pe-aici. Văd o placă pe un zid, dar nu găsesc intrarea. Așa e cam în toate hostelurile. Apăsați pe sonerie, ne indică tipul de la ghereta de taxiuri de lângă. Sun. Ușa se descuie și o voce trezită din somn îmi zice pe englezește: urcă.

NOTE:

1. Numele orașului Aalborg/Ålborg se citește olborg.
2. Găsești o explicație ceva mai amplă a etimologiei persane a cuvântului paradis în acest articol.
3. Goy (pl. goyim) este un cuvânt ebraic prin care sunt desemnați, în Biblie, non-evrei. În latină s-a tradus prin gentile, iar în greacă prin ethnos. În limba engleză este echivalat cu termenul mai puțin exclusiv de nation (popor), ca în sintagma Light Upon Nations (lumină  asupra popoarelor), misiunea universală a statului Israel.
4. Referință la filmul A Serious Man al fraților Coen (2009), o peliculă despre un evreu care ajunge să-și pună la îndoială credința.
5. Olam Haba – Lumea de Apoi în tradiția iudaică.
6. Dragoș speculează pe marginea asemănării dintre Iahveh și cuvintele englezești to have (a avea), heaven (rai, paradis), la care mai putem adăuga și haven (loc de refugiu).
7. Pishon și Gihon sunt două dintre cele patru râuri despre care Geneza scrie că izvorau din Eden. Spre deosebire de celelalte două, Tigrul și Eufratul, a căror identitate este cunoscută, despre Pishon și Gihon s-au lansat mai multe ipoteze, diverși cărturari identificându-le cu Nilul, cu Nilul Albastru (unul dintre afluenții principali ai Nilului), cu Gangele sau cu diverse râuri din Asia Centrală.
8. Horea, film din 1984 regizat de Mircea Mureșan, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal. Filmul este disponibil gratuit și integral pe YouTube.
9. Ehud Barak – politician social-democrat israelian, fost ministru al apărării, vicepremier și premier. Hosni Mubarak – militar de carieră, fost președinte al Egiptului. Barak Obama – președinte al Statelor Unite între 2009 și 2017.
10. Garuda – divinitate înaripată hinduistă (transmisă și în buddhism), rege al păsărilor și cărăuș al zeului Vișnu.
11. Naga – ființă mitologică, jumătate om, jumătate cobră, din tradiția hinduistă (și buddhistă). Statui de naga cu șapte capete marchează intrarea în multe temple buddhiste.
12. Referire la cântecul Șeherezada al lui Alexandru Andrieș, în care mucalitul muzician bate un apropo subtil la corupția din sistemul comunist. În cântec este vorba despre un metaforic șeic din Bagdad care avea un punct foarte slab, lucru remarcat de o comisie: „Cum e posibil ca-n Bagdad/Să fie șeic un om c-un punct slab?” În cele din urmă, se dovedește că șeicul „ținea prin sertare/și-un punct foarte tare.” Piesa a fost cântată în diverse concerte înainte de Revoluție și a apărut pentru prima oară imprimată pe albumul Interzis, în 1990.

13. Aluzie la alte versuri ale lui Alexandru Andrieș.

14. Este vorba despre Pontevedra, una dintre opririle de pe ruta de pelerinaj Camino de Santiago de Compostela.

15. Călata și Călățele sunt două sate aflate între Cluj și Huedin unde s-au descoperit dovezi de locuire încă din neolitic.

16. Sfântul Anania, unul dintre cei 70 de apostoli ai creștinismului. Este cel care l-a botezat pe apostolul Pavel pe vremea când acesta, sub numele de Saul, îi prigonea pe creștini. A fost episcop al Damascului.

17. Joc de cuvinte în care Dragoș combină cuvintele englezești sick (bolnav, sătul) și tired (obosit) pentru a forma siktir.
18. Buiac – zburdalnic sau rodnic.

19. Decumanus maximus – strada principală în orașele și castrele romane, orientată est-vest, de la porta pretoria (poarta dinspre inamic) la porta decumana (poarta departe de inamic).

Text și foto: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu. Primele opt episoade sunt aici. Continuarea călătoriei o puteți urmări pe pe blogul lui Dragoș.