Pământul de Mijloc (5). Anatolia. Primul pas e cel mai lung.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele patru episoade sunt aici. Blogul lui Dragoș, pe care puteți citi varianta completă a articolului, este aici.)

Pavel, apostolul neamurilor, mare călător la cinci stele și hostele, după cum el însuși mărturisește, le scrie fraților din Galația Asiei Mici, cea cu capitala la Ancyra-Ankara în care tocmai m-am trezit:

„Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă evanghelie. […] Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”

M-am trezit ca bătut. Și odihnit, și frânt. În timp ce scriu îmi amintesc frânturi din visul de azi-noapte, un vis erotic ciudat în care nu eram, din fericire, decât spectator. Mă scutură un fior de greață. În camera asta s-au întâmplat multe și în unele locuri se și vede asta.

Îmi amintește de Rick Joyner și The Quest, cartea-revelație, și de bătălia de la baza Muntelui, cu sufletele capturate de duhuri rele, prinse hipnotic și concret în bale și urdori vâscoase, suflete înrobite luptând împotriva celor care luptau pentru eliberarea lor. Cam acesta era spiritul visului.

Sar din pat, îmi fac flotările, mă spăl și bărbieresc, îmi fac bagajul. E 9 și 10. Dau să cobor, că doar vin oamenii la birou și vom mânca din nou micul dejun împreună. A, nu. Am uitat că e sâmbătă. Nu a venit nimeni la muncă în afară de Janur, mama biroului. Cred că a venit anume pentru mine. Îmi face un mic dejun frugal, cu ou și măsline, pâine și roșii. Minunat.

Îi ofer Janurei cutia de ciurceli, tradiționalele batoane georgiene de nucă sau alune cu coajă dulce peste, cumpărată ieri din Sungurlu. Îi zic mai mult prin semne că darul e pentru ea și Nimesay, de la care-mi pare rău că nu-mi voi lua rămas bun cum trebuie, că mult bine mi-a făcut. Mi-ar fi plăcut să i-l întorc.

Mă înham cu rucsacii, afară e soare, îmi face bine, și mă opresc în curte să mângâi golden retreieverii de bun rămas. Nu m-a ajutat să știu că unul mușcă. A băgat un fior de fear în mine. E un fel de self-fulfilling prophecy: dacă știu că mușcă, mă crispez, mă sperii, curge adrenalina în mine, iar câinele nu știe dacă miros a fugă sau a luptă, presupune instinctiv că e vorba despre luptă, deci pericol, hai să-l capsez preventiv pe cel străin. ‬‬

Las în curte cățeii care mă latră de rămas bun, ajung repede în stația de taxiuri galbene, iau unul, trecem în goană pe lângă palatul faraonic al lui Erdogan și ne oprim la autogară. O știu, sunt deja de-al casei. Urc la etajul cu bileteriile, mă agață imediat un strigător de bilete, îi zic Kayseri, mă îndrumă spre alt ghișeu și mă fac repede cu un bilet spre Kamic Koc, la un pas de Cappadochia, în Anatolia adâncă.

­Cum se zice corect, Drăgoșele? Cappa-dochia sau Babba-Dochia?

Râd hâtru ca Moișanu-n barbă în timp ce-mi car rucsacii spre îmbarcare. A fost fain în Ankara. Fără vin, dar fain. Fain, dar mi-a ajuns.

Primul pas e cel mai lung.

La capătul acestui drum voi ajunge în Cesareea părinților capadocieni, Cesareea numită de turci Kayseri, Kaiser-i, orașul kaiserului, al împăratului pe nemțește. Ce ciudat, nume identic cu cel original, orașul caesarului. Pe vremuri, în turcă i se mai zicea și Kirsehir, unde kir înseamnă domn, stâncă și munte, cum am tot zis, iar sehir vine din persanul šahr, oraș, loc al șahului. Deci Kirsehir și Caesareea sunt, în fond, același cuvânt.

Și mai interesant e că în maghiară, kir-al-y, kir-ael, kir-El, însemnând rege-Le, care ar veni din numele Caesar, are în compoziție același kir grecesc ca și Kirsehir-ul turc.

Hai să ne mai jucăm un pic cu Cesar-Caesar, unde atunci când ce e pronunțat ge, avem Gesar, adică Geza-re, Getha-re, adică Cel Înțelept, dar și Rege al Geților, amândouă în același timp. În sanscrită, cita înseamnă minte, așa cum orice om citav (1) știe că a minți în engleză este cheat, a folosi mintea sau min-cea, cum zice bănățeanul.

Și astfel, cetatea e locul plin de înțelepciune – ceta-the – sau lucrul plin de înțelepciune, de minte, ceta-re, cetera. Asta îl face pe Caesar, Cea-sa-ra, adică Cea-the-re, Cel înțelept, ad literam. Și în cazul acesta kurzii sau kyr-thii, ar fi pe lângă cei din munți, domnii și înțelepți. La fel ca și kart-ii, kar-thii, cei din Kartulia, Georgia, de care mă tot apropii încetișor. No.

Găsesc repede peronul, mă plantez în locul de la geam și mă pregătesc de drum. Afară – spectacolul lumii. Un băiat de autobuz, însoțitorul bagajelor, îi pupă mâna unui șef burtos, spre a treia tinerețe, pe peronul 7. Locurile se ocupă, plecăm.

Mare este Roc.

‭Rememorez filmul zilei de ieri pe fast forward 32x. Încă mă uluiește modul hitiților de a trata piatra, de a trata cu piatra, ca un joc, mă uluiesc dimensiunile gigantești, zmeești, ale construcțiilor și imanența măreției locurilor, teren de joacă pentru uriași. Îmi amintesc de autobuzul din Ethiopia care mă ducea pe buze de prăpăstii din Gondar în Axum, pe crestele și văile munților Simien, iar eu cântam Phoenix, ­

mare este Roc, zace-ntr-un abis abisinian,

licența lor poetică pentru Abisinia și abisurile ei de piatră care așteptau să mă înghită.

Așa e și aici. Defileul ciclopic și piramidele și modul de a integra râul și stâncile muntelui în sistemul de apărare e altceva decât am știut sau conștientizat până acum.

Peisajul curge și, brusc, o luăm la dreapta ca pe un tobogan, spre Kayseri. Sunt de o săptămână în Turcia, mă simt obosit, dar mai puțin obosit decât ar trebui la câte am făcut. E mai greu decât mă așteptam, pe toate planurile. Rumeg alunele luate ieri împreună cu ciurcelii și mă uit spre Răsărit. Pământul de Mijloc se deschide în fața mea, sub cauciurile chinezești ale autobuzului Kamil Coc care gonește pe autostrada impecabilă. Orice călătorie de 1000 de li începe cu primul li, zic chinezii, dar acest prim li, pe care l-am făcut deja, a fost tare lung.

Mă trezește din amorțeală cuvântul Malatya, numele nou al vechiului Melitene, orașul de deasupra Adyiaman-ului. Milit sau melit înseamnă miere în hitită, mierea cea bună, cea dulce, melio, megliore, ca meiul, bun, mai bun, ca mălaiul, bun, mai bun, ca malițiozitatea unuia care e bun, mai bun, cel mai bun, crede el. Și de aceea se prăbușește, căci mândria pășește înaintea căderii.

Gregori și gregari.

Praful și pulberea s-au ales de hitiți și de mierea lor. Au venit alții peste ei, mai buni, mai mei, le-au răpit – raped – toate cele, le-au băgat în sack și apoi și-au zis că ar fi bine să mai stea un pic, să stall (2), ca stolurile de răpitoare, și să-și facă staul aici, peste hitiți, cu mali-țiozitate. Au venit asirienii, apoi frigienii, urartienii, grecii, persanii, romanii, și în cele din urmă turcii.

Ce caută turcii aici, în țara altora, cățărați pe pietrele, pe istoria și pe limba care nu le aparțin? La fel și romanii: ce căutau ei p’acilea, pe la Eufrat și Tigru, ce-au voit acel Apus de la acest Răsărit? De ce trebuia Imperiul Roman să se tot extindă? Așa cum au făcut rușii, dar la ruși era rău, și la romanii și la urmașii lor saxoni din zilele noastre este bine. De ce la unii e rău și la alții e bine?

Buni romanii aceștia cu sedii la York, și la New York, Ghiork, Ghioroc, Ghiorghi, Gheorghe. Ce PR bun și-au făcut! Se simte în spate Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, și se mai simte o căciuliță, aplecată în față, de doge italian. Seamănă cu casca hitită.

Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei trei mari Sfinți Părinți Cappadocieni, episcop de Cesareea și frate mai mare și mai doct al lui Gregorie din Nyssa, zicea așa:

„Omul e o făptură căreia i s-a dat poruncă să devină dumnezeu.”

Al treilea mare părinte cappadocian e tot un Grigore, cel de Nazianz. Grigore e un nume puternic, e egreorie, egregor, veghetor, spirit, înger ceresc sau căzut, duh cuprinzător. Echivalentul în latină al lui Grigore e Vigilantes, în fapt weg-el-ante, înaintemergătorul pe drum, pe weg, deschizătorul de căi, luminătorul, veghetorul, weg-at-or, făcătorul de drum, Luceafăr, înger.

Ocultiștii asta visează și ritualizează în beția lor inițiatică, gnostică: să îi cuprindă egregorul, spiritul, luminătorul, veghetorul. Dar ei nu văd că-i apucă behemotul, veghetorul căzut. La fel și cei cu festivalurile, cu meciurile, cu sărbătorile, cu orice soi de transă. Toate convoacă un spirit asupra tuturor celor ce participă de bunăvoie și spiritul acesta, fără buna lor voie, îi cuprinde ca să mănâncă și gura lui ceva. Apostolul Ioan zice nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați-l. Cei care n-o fac riscă să dea de un egregor cu coarne, chiar dacă la interfață e înger de lumină.

Țara asta, Anatolia.

Autobuzul gonește apăsat spre Cesareea. În față se vede un munte uriaș, înzăpezit. Aș zice că are în jur de 4000 de metri. Ercies Dagi (3), muntele Ercieș. Ercieș înseamnă Hercule, Dag înseamnă munte, vârf sau acoperiș, în olandeză și în germană se zice dak. Țara asta, Anatolia, e copleșitoare. Arată cumva ca Arizona, nu că aș fi fost acolo să știu, noroc cu propaganda.

E aproape senin și soare. Îmi prinde bine. Mă lupt cu gândurile de întoarcere. Dorul de casă mă atacă pe flancuri câteodată, mai ales la oboseală. Ritmul e prea ridicat. Am nevoie să schimb ceva. De pildă, să nu mai merg cu autobuzul de noapte mâine.

Cele cinci ore până la Kayseri au trecut ușor. E o vreme frumoasă, încă devreme, am timp să încerc să mă azvârl până la Karahoyuk, dacă oi găsi cu ce. Nu găsesc decât curse de noapte spre Adyiaman, așa că ritmul va rămâne același deocamdată. Iau un taxi spre hotelul decent și foarte ieftin pe care-l recomanda Lonely Planet la secțiunea buget redus. Nimeni nu vorbește engleza în afară de fetița proprietarului, care-mi zâmbește frumos, curioasă și sfiită.

Mă cazez și, din 7 pași, sunt înapoi la colțul străzii, unde două taxiuri stau în așteptare. Mă apropii de șoferul mai tânăr, sperând că știe două cuvinte în engleză. Nu știe. Spre Kultepe? Nu înțelege. Spre Karahoyuk (4)? Asta pricepe, vag. Negociez tare, turcește, aproape sper că o să renunțe fiindcă Renault-ul Kangoo nu-mi face cu ochiul. Dar, fir-ar să fie, acceptă.

Kayseri

Urcăm în mașină. Sună pe cineva, frate-său, deduc eu, băsădește ceva cu el, apoi mi-l dă la telefon. Omul vorbește o engleză utilă, ne înțelegem. Totul e clar. Pornim în goană prin orașul vechi, apoi prin cel nou, apoi ieșim. E un soare frumos, îmi place starea asta, lucrurile se leagă, o să ajungem imediat, în vreo 20 de minute.

Iată, văd movila din depărtare. Nu e înaltă, 15-20 de metri, dar e mare, tată, e mare. Și împrejmuită și se închide la 6 seara, deci probabil am venit degeaba. Poarta pare închisă, dar nu e. O cărare oarecum marcată ne urcă pe movila pustie, sub soarele limpede și cald de apus, apus peste 4000 de ani de vieți și destine din care au mai rămas doar întinderi de ziduri dărâmate, mormane de piatră sfărâmicioasă ca putregaiul și cioburi la liber.

Basme turcești.

Un sit de întinderea și însemnătatea Troiei, o fostă colonie comercială a Imperiului Assirian, un loc mult peste Alaca Hoyuk-ul de ieri, zace în voia Domnului acolo unde a stat și până în ziua când „restauratorii” turci au zic așa să-i rămână numele.

Turcii încearcă impunerea unui basm arheologic identitar național, cum că ei ar fi cumva urmașii hitiților și că grecii și romanii au venit oarecum după. Și uite așa uiți că Alp Arslan (5) și selgiuciizi au venit la 1100 după Hristos. Sub osmanlâi, urmașii galilor hitiți, indo-europeni înalți, albi și frumoși, suferă și acum cu limba, credința și identitatea furată. Dar ei fac scamatorii geopolitice identitare de râsu-plânsu, la fel cum fac și rudele lor și vecinii noștri de la apus.

Și-n vremea asta, zidurile enorm de groase ala Karahoyuk-ului se huluie (6), cum zice Motănelul (7) din inepuizabilul său bagaj de arhaisme oltenești. Doar ciobul de ceramică hitită adunat la întâmplare de pe un zid face să fi meritat călătoria, deși încep să mă simt – ca backpackerii în Thailanda sau Cambodgia – un pic templed-out de atâția hitiți. La întoarcere, în crepuscul, imaginea unei turme de vițeluși blochează drumul pe fundalul căruia Hercule, muntele uriaș și înzăpezit, tronează peste vechea Cesaree.

Reveniți în Kayseri, îl rog pe șofer să mă lase lângă zidurile de bazalt negru, la turnul cu ceas din fața unui alt Ataturk călare, la umbra unui nelipsit steag turcesc pe lângă care trece un tramvai modern în contrast existențial cu moscheea-bastion și bazarul încă viu din spate. Fundațiile clădirilor vechi sunt la doi metri sub nivelul actual al orașului. Biserica de lângă piațetă, un simbol grăitor al toleranței și multiculturalității turcești, este bineînțeles închisă pentru renovare-restaurare. Nu cred că va mai ieși vreodată de după panourile de șantier atât de înalte încât nu-i mai lasă la vedere decât turla.

Milă, nu jertfă.

Practic, n-au mai rămas din Cesareea cea veche decât zidurile de bazalt al cetății bizantine și câteva moschei foarte vechi, în stilul arhitectonic zis selgiucid, acela adus de turci la 1100 pe șeile sub care fezandau biftecul tartar. Dar moscheile, aflate la vreo trei metri sub nivelul orașului actual, sunt în mod clar exemple de arhitectură veche iraniano-europeană. Seamănă cu turnurile bisericilor vechi de la noi, cu acoperișuri din piatră ca la Densuș (8) sau Sântămăria Orlea (9), și acelea desigur reformate din naștere la fel ca moscheile acestea din fața mea, dar toate sunt înălțate cu multe sute de ani înainte de Reformă, de Islam și de orice fel de turci.

Structura uneia dintre moschei, hexagonală, cu acoperiș ascuțit ca o cască de hitit, stă lipită de un corp cubic de bazalt, cum m-a învățat prietenul iconar Leord că arată volumul de bază al arhitecturii mediteraneene. Pare un baptisteriu legat de corpul bisericii centrale cândva, demult, pe vremea când poate că liturghia era oficiată aici de însuși Vasile cel Mare, creatorul ei, al celei celebrate în Ajun de Crăciun și la Paști. Cealaltă liturghie, de fiecare duminică, e opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Chrisostomul.

Kayseri. Statuia lui Ataturk.

Obrăznicia turcilor, nedreptatea strigătoare la cer, furtul acesta de țară, de istorie și de identitate mă aprinde pe interior. Milă vreau, nu jertfă, zice Domnul, dar eu iată că judec în loc să iert și judecata asta ma dă pradă furiei.

Intru în notițele din telefon, data 20 iulie 2016, și-l recitesc pe Crisostom:

„Dorința de răzbunare, de a le arăta eu lor, e un venin. Omul se distruge pe sine. […] De păstrezi ură față de dușman, ți se pare doar că te răzbuni pe el, dar te chinui pe tine însuți, ți-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuiește, ca un vultur care-ți sfâșie măruntaiele.”

Milă vreau, nu jertfă, Drăgoșele, că ești în lume, dar nu din lume. „Trupul este nour și acoperământ”, cum zice Grigore de Nazianz. Înțeleg să mă ogoiesc, să las să treacă și să revin la porunci și la umblarea în Adevăr și Iubire, în același timp conștient fiind că „omul folosește contra firii, a sufletului, înseși puterile sufletului” (Grigorie de Nyssa). Iau aminte.

Umblu pe străzi, prin bazar, printre vânzătorii de salamuri, dulciuri, ceai, mirodenii, și mă gândesc că Cesareea a fost cândva, imediat după Niceea și după Conciliu, un bastion al crezului și credinței creștine așa cum o știm noi, o piatră a unghiului care a căzut puternic peste arianismul lui Arie din Alexandria și peste credința sa că a existat un timp în Creație, când Tatăl a fost fără Fiul, care nu fusese născut încă, iar Sfânta Treime nu era nici treime, nici sfântă.

Lupta s-a dus nu doar cu Arie, ci și cu Iulian Apostatul – nepotul Împăratului Constantin – care a încercat să întoarcă Imperiul la cultul zeilor celor vechi, al idolilor care, după venirea lui Hristos, stăteau deja idle, fără putere.

Gata, am obosit. Traversez bazarul sătul de toate, mai puțin de-un pahar, ba poate chiar de-o sticlă de vin bun. Vin ioc, bere ioc. Proprietarul magazinului unde am îndrăznit să întreb de bere mai că m-a luat la împins vagoane. Vezi tu bere undeva?

Am găsit un birt recomandat de Triposo (10). Am intrat, am ieșit repede, era o crâșmă de drojdieri în care se fuma ca-n iad. Am ieșit. Eu vreau vin, nu alcool. Mă duc să mănânc. Chelnerul mă întrabă cu tupeu ce caut aici. E pe jumătate curios, pe jumătate dușmănos. Jumătatea a doua e mai mare. Nu știu ce caut. Oboseala mă lipsește de sens. Sunt prea multe ițe, sunt prea singur, trag de mine prea mult. Îmi vine să dau cu toate de pământ.

Mă întorc la hotel frânt, îmi iau apă de la un chioșc unde nici nu mai întreb de vin sau bere, știu deja că n-au. Camera de hotel mă învăluie cuminte, cu muntele Ercieș înzăpezit înrămat în fereastra înnegurată.

NOTE:

(1) Citav/citov – cuminte, întreg la minte.

(2) To stall (eng) – a se opri.

(3) Muntele Erciyes/Ercieș, cunoscut și ca Argaeus – 3917 metri peste nivelul mării.

(4) Este vorba despre ruinele cetății hitite Karahoyuk de lângă Kayseri.

(5) Alp Arslan, “Leul Neînfricat”, a fost al doilea sultan al Imperiului Selgiucid. A domnit între 1063 și 1072.

(6) A se hului sau hurui – a se hodorogi.

(7) Motănel este numele de alint al soției autorului.

(8) Biserica de la Densuș, una dintre cele mai vechi din România, a fost înălțată în secolul XIII peste rămășițele unui templu roman din secolul II. O parte din materialul de construcție provenea de la Sarmizegetusa Regia.

(9) Biserica Cnezilor Cândea din Sântămăria Orlea, județul Hunedoara, a fost construită spre finalul secolului XIII.

(10) Triposo este o aplicație de telefon pentru călătorii.

(Text și foto: Dragoș Bîrlea. Editare și note explicative: Brad Florescu. Va urma.)

‬