Pământul de Mijloc (Ep. 4). Puneți mâna și hitiți.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele trei episoade sunt aici. Blogul lui Dragoș, cu textele integrale, este aici.)

Uitarea, zice Marcu Ascetul (1), e unul dintre cei trei mari uriași ai răului. Alături de neștiință și de nepăsarea trândavă care țese veșmânt și acoperământ norului negru așezat peste suflet. Asta-mi zic în timp ce mă îndemn să mă ridic din pat și din visare spre noua zi. E ziua de mers la Hattusa și de ascultat ce zic pietrele. Mă echipez pentru o excursie lungă, îmi burdușesc rucsăcelul și cobor la parter, la micul dejun.

Ne așezăm cu toții la masă. Telemea, măsline, roșii. În timp ce mâncăm, Nimesay îmi cumpără bilete la autobuzul de Sungurlu, orașul de lângă Hattusa. Le ia de pe un site, ceva, le tipărește, i le plătesc caș, păstorește. Plecarea e la zece și jumătate. Până vine Hamed să mă ducă la autogară vorbesc nițel cu Nimesay. E rea, e înrăită, o amărăște viața pe care o are. Mi-a zis și ieri ceva, că se lasă folosită și că nu are grijă de ea însăși.

Acum nu mai vorbește, că a venit Lukyie care, când află că merg la Hattusa, îmi zice că e de loc din zonă și că neapărat trebuie să merg și la Alaca Hoyuk, la vreo douăzeci de kilometri depărtare. Neapărat. Sunt numai ochi și urechi, notez în jurnal și-i mulțumesc. Nimesay tace zgomotos. O urăște pe Lukye pentru că e frumoasă. Realizez asta acum, în timp ce scriu.

Zâmbetul care-a topit untul pe pâine.

Autogara Atis e modernă și mare cât un aeroport. Ajung la peron, găsesc Metro-ul de Trabzon care trece prin Sungurlu. Băiatul de la bagaje îmi verifică biletul, e autobuzul în care trebuie urc. Șiruri, șiruri de autobuze pleacă și defiluiesc – cum ar zice tata militărește – spre autostrada de centură, în timp ce alte șiruri-șiruri așteaptă să intre.

Hamed îmi povestise mai devreme că în Turcia orice loc este legat de orice alt loc prin autobuze. Poate trebuie să schimbi, dar se ocupă ei. Există un sistem, îți iei un singur bilet, de la A la B, și asta e. Trebuie să meargă, că suntem 80 de milioane și călătorim mult. Are sens și dă măsura puterii acestei țări.

Ascult oamenii vorbind între ei și mă izbește asemănarea dintre turcă și japoneză.

Autobuzul dă să plece. Pe pasarela unde oamenii stau la fumat uitându-se la zgârie nori, văd doi anatolieni bătrâni care se mișcă încet, calm, puternic – unde ne grăbim? – probabil nicăieri. Unul dintre ei are niște mătănii islamice în mână, identice cu cele ortodoxe și cu rosariul catolic. Bătrânul merge și, în timp ce merge își ascute cu degetele colțurile unei mustăți cărunte care tronează pe fața lui de achingiu (2) trecut prin viață. Imortalizez mental scena, pe fundalul unei Ankare moderne, numai zgârie-nori, soare, pruni și cireși înfloriți. Arată impresionant. Un oraș mare, cu un aer curat și, cumva, în sine chiar curat.

Controlorul îi zimbește larg și calin unei anatolience cu batic, neagră, grasă și veselă, cu doi copii, un băiat și o fată, cărora le răsare soarele prin ochi de sub clăile de păr negru și pielea măslinie. Scena e atât de caldă că mi-ar putea topi untul de pe tartina pe care o mănânc.

Ne așternem la drum. Încet, încet, ieșim din oraș. Autostrăzile sunt îngrijite. Un bărbat udă verdeața pe marginea benzii, se văd dealuri, pâlcuri de blocuri și apoi iar dealuri goale și iar pâlcuri de blocuri. Mult gri, bej prăfos, stâncă, multă stâncă.

Podișul Anatolian cu văi adânci – way-uri – cu dealuri pline de pietre, bolovani și forme ciudate pe iarba arsă de uscăciune vară și iarnă. Pe stânga se zăresc peisaje din povești cu zmei sau cu hitiți, iar în depărtare se văd munții acoperiți cu zăpadă. Pe stânga e o cetate veche, veche, pe care doar ochii mei o văd. Când ai un ciocan în mână…(3)

Dacă peisajul acesta era acasă, găseam sigur o duzină de cetăți până acum. Trecem aproape de Balâ, un fel de Bâlea, albă și puternică, și intrăm în kirikale, a Domnului, kyr, cetate, kale. La sud de Ancyra, Ankara, ân-Gora, unde e plin de munți, iar mai la sud, Cappadochia, Cappa-dacia, alți munți, apoi Goreme, Gore-ma, munții vii, însuflețiți. Dar asta de mâine încolo.

Puneți mâna și hitiți.

Scot cărticica și citesc despre hitiți. Acum aproape patru mii de ani, ei erau miezul. Albi și geti-thi. De la noi la daci sau la Caesar – că tot o să merg la Kayseri/Caesareea – sunt două mii de ani, exact jumătate. Cum ne uităm noi la daci, așa se uitau ei la hitiți. Răsfoiesc mai departe.

Mă opresc la povestea lui Azatiwataya, conducătorul cetății Adanawa, Adana de azi, nu departe de Mersin, nu departe nici el de Tarsusul lui Pavel, apostolul. Zice în carte:

„Sunt cu adevărat Azatiwada, Omul Soarelui, slujitor al Zeului Tunet, (…), în timpul domniei mele a fost pace și belșug în Adanawa (…) și am ridicat această fortăreață pe care am numit-o Azatiwadaya (…) Zeul Tunet și divinitățile m-au îndrumat să fac astfel (…) Am sacrificat un taur în fiecare an, o oaie la vremea aratului și o oaie în toamnă (…) Doar numele Azatiwada de-a pururea, etern precum numele Soarelui și al Lunii.”

Fenicienii, aproape sigur și evreii, le ziceau ăstora din Adanawa danunieni, a-danuvieni, cei de la Dunăre, iar pe suzeranul lor îl chema Avaricus, adică Urikku în feniciană. Azatiwadaya înseamnă daya sau dava lui Azati. Pe Azati nu-l mai descompun, că ajungem prea departe.

Cine or fi fost hitiții ăștia? Om afla. Oricum, cântul acesta de mai sus e o istorie întreagă în câteva fraze, cu ontologia, antropologia și soteriologia hitite la suprafață. Oamenii aceia știau sigur că la acceleratorul de particule de la Geneva nu se va descoperi nimic nou și că unele Nume sunt eterne, nu toate. Știau care din ele sunt bune și care rele, pariul vieții, mai ales că pariul câștigat aduce în eternitate, in ever, propriul nume, și-l face ad-ever-ad.

Până la vremea aceea, însă, hitiții făceau aproape aceleași jertfe ca romanii și ca dacii de pe Columnă – un taur, o oaie – iar romanii, în răspărul kosher-ului, mai jertfeau și câte un porc. Or fi fost samariteni sau poate gadareni care, rămășiță a tribului Gad, se închinau la God, poate chiar în Godeanu, muntele sacru al dacilor. Munte în turcă e dag, vârf, acoperiș, exact cum acoperiș înseamnă dak, dack, dach, thack, daec în limbile așa-zis germanice, dar și slave, vechi și noi.

Iar Gad citit invers – că evreii scriu invers – este dag. Și muntele e locul zeilor, știm asta: muntele Meru la indieni, Moria la evrei, Mare la daci și la români.

Între timp, autobuzul bagă mare pe autostrăzile perfecte. Turcii au o infrastructură impresionantă. Băiatul de la bagaje, ajutor de echipaj, ne dă apă, suc și ceva cookie, un caca de cake bun, deși prea dulce. Trecem pe lângă Golludag, gollu-dag, muntele-cu-lac. De unde-au luat turcii ăștia dag-ul? Știu că nu știu nimic.

Hattusa era un oraș masiv, cu 50,000 de locuitori la anul 1300 î.Hr, zice cărticica. Avea doi kilometri pătrați. Până la fondarea Romei mai aveau să treacă cinci sute și ceva de anișori. Citesc mai departe în legănatul autobuzului și al sunetului limbii bipolare a turcilor, dulce-amăruie și smucită. Smooched (4).

E o zi superbă, soare plin, senin, shine-in. Sungurlu e un orășel mic, intrăm în el la periferie, departe de lumea dezlănțuită. Intru în bold să-mi iau o apă mare, o buyuk su, că nimic nu e mai rău la drum decât deshidratarea. Dar de ce buyuk și big se pronunță aproape la fel și înseamnă același lucru? Trec peste asta și-l întreb prin semne turcești și cuvinte internaționale pe efendi-ul de la chioșcul din autogară dacă poate să-mi cheme un taxi. Zice că poate.

Revin pe bancă și, în scurt timp, cam cât aș zice bir rica ya ederim (5), cum mi-a răspuns efendi-ul când i-am mulțumit, apare în trombă o Dacia galbenă. Byre reach you either am, descifrez eu mesmerizat o posibilă citire în engleză, care s-ar putea traduce ca eu, deasemenea, spre tine mă întind mult, cu pornire.

În Hattusa, cuptoarele nu erau în case, ci afară. Foloseau doar la gătit, nu și la încălzit, în ciuda iernilor anatoliene foarte reci. Munții și dealurile – zice cărticica – erau împădurite, ca să aibă hitiții ce arde-n cuptoare. Poate că iernile nu erau atât de reci pe atunci și poate că precipitațiile erau mult mai abundente, iar clima era mai caldă și mai umedă și de aceea puteau oamenii să trăiască pe platourile acestea înalte care-s acum atât de reci iarna și de aride tot timpul.

Imperiul Hitit la apogeu, sec. XIV î. Hr. Sursa – Wikipedia.

Căci portul theodosian de la Constantinopol de aceea e îngropat în Yenikapi de nici nu-l mai știe lumea, de aceea e la așa distanță de mare, pentru că apa era mai sus cândva. Și Tarsus-ul, care era mare port al antichității, iar corăbiile lui străbat toată Biblia până la Apocalipsă, se află acum la douăzeci de kilometri de țărm. La fel și la Efes, unde instalațiile portuare vechi sunt la metri buni deasupra nivelului actual al mării, la fel și la Milet, despre care știm de la perși că se afla într-o ditamai laguna la anul 600 î. Hr., și acum ia laguna de unde nu-i.

Clima era mai caldă și mult mai ploioasă, nivelul mării era cu vreo șase metri mai sus și era apă din belșug în râuri, nu blocată la poli, după cum ne arată harta lui Piri Reis și, surpriză, cea a politic corectului Mercator. Mari minuni se întâmplară.

Altfel ce să cauți cu orașe de zeci de mii de suflete în pustietatea asta? Hitiții, deși poate loviți în cap, că se cam băteau în ghioage, erau totuși hitiți, nu tâmpiți, și aveau depozitele pline cu orz, mei și alte grâne. Citesc că acoperișurile erau plate, deci e clar că nu se așterneau pături groase de omăt pe ele, că nu ar fi ținut, deci clima era caldă și ploua mult ca să se facă milet­-ul mare.

Mai spune la carte că erau foarte curați, obsedați de spălat și purificat, atât pe ei cât și templele lor. Așa, cam ca evreii, cu spălatul mâinilor de câteva ori pe zi, al trupului o dată pe zi, înainte de intrat în Templu. Hitiții se îmbăiau în râu, care pe limba lor se numea Marashantyia, Mara-shantyia, sânta sau sfânta Mara. No. Mai citesc ceva despre Teshup, zeul tunet, și de Lelwani, divinitatea lumii adâncurilor. La-el-ba-an, zeul, ban-ul, conducător al adâncurilor.

Lucrurile care puteau să-ți dea pacea.

Hassan Efendi e un taximetrist exploziv, maniaco-depresiv, călare pe o Dacia Sandero Stepway. Acum e în faza maniacală, vesel ca un porc mistreț în glod, i se anunță o zi bună de dimineață. Îl întreb cât mă costă până la Hattusa. Știe ce vreau, deși locul în turcă se cheamă Bogazkoy, dar a mai luat fraieri ca mine la tura asta, deci e rost de profit bun. Negociez de la 500 la 250 de lire, am și eu un motiv de minimă satisfacție, deși oricum plătesc dublu cât face. Hassan Efendi e agitat, nevoie mare. A prins peștele, dar mai are ceva comisioane de făcut.

Demarăm în trombă dar nu spre Hattusa, ci spre un cartier unde Hassan mai hăsănește una, alta. Între timp mă ține cald. România și Turcia prietene, face el semne frecând degetele între ele ca pe niște pile. Evet, evet, răspund. Zice că știu turcește, eu mă pronunț că yok. El zice piraz, adică puțin, eu laud mașina. Se prinde și spune că da, da, e hoș, făcută în România, și mă pocnește repetat și tare pe piciorul stâng.

E incendiar omul, explodează duhul de akedie în el. Îmi zice că să mergem și la Corum, că e hoș-hoș, îl refuz. Apoi menționează Alaca Hoyuk, tresar pentru că recunosc numele, accept. Extra, extra. Îi promit un beshmiș extra, 50 de lire.

După o jumătate de oră de hoș-hoș și de mare prietenie ad-hoc româno-turcă, punctată pe plesnituri entuziaste peste piciorul meu stâng, apar în depărtare stânci zmeești și ruinele Hattusei. E un munte de ruine, cât văd cu ochii. Asta îmi aduce aminte de cuvintele evanghelistului:

Când s-a apropiat de cetate și a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmașii te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca, 19:41-44)

Mergem mai întâi la Yazilikaya. Hassan oprește taxiul într-un fel de parcare. Nu e nimeni, nu se plătește nimic. În față se vede un munte săpat, un canion tapetat cu basoreliefuri, loc de închinăciune și poate de îngropăciune, un soi de templu îngropat în munte și pe jumătate înfofolit în piatră. Muntele e săpat adânc, cumva imposibil, printr-o tehnică demult pierdută, ca cea incașă sau ca cea etiopiană care făceau din piatră plastilină. Făceau ce voiau cu piatra oamenii ăștia.

Hassan vine după mine ca să se asigure că voi trăi la maximum experiența (încep să obosesc de maximul lui) și-mi zice să fiu atent la pași, că piatra e foarte alunecoasă, șlefuită ca sticla. Deschid cărticica și încep să văd ce până atunci nu văzusem. Sub ochii mei curg în piatră istorii de trei mii cinci sute de ani. Cei doisprezece zei ai infernului mărșăluiesc încolonați spre dreapta, cu coifuri ascuțite și cu sicae și sakae în mâini, seceri de luptă, falxuri ca cele dacice și ca lancea lui Horea, coasa, katha, kasa, spusă invers, adică saka, pe care o foloseau și căpitanii de corăbii olandezi în secolul XVI. Chiar, oare cum se zice corect: falx, phalox, paloș sau toate trei?

Zei albi și hitiți de rând, înalți, foarte solizi, cu bărbi serioase de iafeți, cu ciomege, măciuci, coifuri sau căciuli ascuțite – unele încovoiate – cu opinci cu vârful pinched, poartă ba o cruce cu picior lung, ba cruci ca cele egiptene, cu infinitul în ele și frunze care amintesc de pomul vieții. Sunt flancați de inorogi, de lei și de vulturi cu două capete. Vulturul Constantinopolului e aici, săpat în piatră cu 1500 de ani înainte de fondarea capitalei Bizanțului.

Până la intrarea în Hattusa propriu-zisă e multă piatră și niște munți care, cumva, sunt totodată și ziduri. Parcă-s făcuți, parcă-s lucrați, parcă-s puși cu mâna acolo. Arată ca terenul de joacă al uriașilor, cum îi ziceam căldării din Făgăraș, dintre Lacul Capra și Arpășel, acolo, la Fereastra Zmeilor și La-Trei-Pași-De-Moarte.

Luminița de la capătul tunelului.

Ca toate orașele străvechi, Hattusa are trei părți. Prima e orașul propriu-zis, înconjurat de zidurile principale, ziduri de cărămidă nearsă în stil babilonian, peste fundații gigantice de piatră, probabil rămășițe și mai vechi de la zidurile dinainte. A doua este zona nobililor, o fortăreață cu ziduri proprii, pe o înălțime. Și apoi, în vârful vârfului, citadela, palatul regelui și sfânta sfintelor.

Se păstrează aici împărțirea trinitară, pe sistem de caste, atribuită indo-europenilor, în ordine inversă: oratores, belatores, laboratores. Cei ce se roagă, cei ce se luptă și cei ce muncesc. Sau brahmanii, kshatriya și vaishya, cum zice Jawaharlal Nehru în Descoperirea Indiei.

Orice templu, adică orice casă a Domnului, orice cetate, orice davara, orice biserică și orice loc sfânt sunt împărțite la fel: curtea, sfânta și sfânta sfintelor. Am văzut asta și la Aswan, într-unul dintre cele mai vechi temple egiptene păstrate despre care îmi confirma cu luciri în ochi Mozamel, ghidul, că e similar până la identificare cu Templul lui Solomon.

Și le-a zis: Este scris: “Casa Mea va fi o casă de rugăciune.” Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari. (Luca 19:45-48)

Hassan cațără Dacia minute bune pe aleile care urcă sus, spre culmea cea mai înaltă. Parchează. Zidurile uriașe, împietrite și înverzite, sunt străpunse prin vintre de un tunel care arată identic cu cele mayașe, khmere, incașe, miceniene și dacice: arc frânt, pietre puse peste pietre în adâncul muntelor, numai Dumnezeu și ei știu cum le-au făcut. Trec prin tunel aproape fără să mă aplec și fără să scot frontala. Deși e întuneric până la limita beznei, tot se vede luminița de la capăt.

La capătul celălalt, mă întorc și rămân mască. Un portal de pietre ciclopice, ca la Mycene sau la Tyrnis, maschează gura subtraverseului, dar mai șocant e ce e deasupra, în stânga și în dreapta: Peru, Ollaytantanbo și, mai rău, Japonia cu ale sale kofune (6). Unele de la 1400 după Hristos, japonezele de pe la 700, identice cu cele de aici, movile de formă cvasi-piramidală perfect placate cu piatră. Kofune sună precum coffin și precum cofă și în toate se îngropau oameni încă din vechime. Încep să înțeleg cum se leagă turcii de huni sau xiongnu (7) și aceștia de chinezi și apoi de japonezi și de limbile lor.

Urc scările kofunului hitito-incaș, apoi cobor la Hassan care mă întreabă hoș? Hoș, îi răspund și mă duce mai departe. În fața noastră sunt Poarta Leilor și zidurile duble. Poarta, dar și leii, aduc bine de tot cu zidurile și cu leii de la Mycene. De când îmi pregăteam traseul, acum șase luni, am intuit că Mycene e soră cu Hattusa, așa cum și era soră și cu Troia.

Merg mai departe, spre poarta cu sfincși, apoi pe lângă alte pietre uriașe proptite de ziduri elenistice, un templu din altă epocă, o mie de ani mai târzie. Apoi urc la picior spre rămășițele castelului înconjurat din toate părțile de canioane prăpăstioase și legat de oraș prin poduri care-au dispărut demult. Sunt copleșit ca Arjuna în fața măcelului, contemplându-și dușmanii adică verii, prietenii și maeștri aflați acum în bătaia ascuțită a ucigătoarei lui săgeți.

You must act, but you must not be attached to the consequences, îmi repet în timp ce cobor, intru în mașina lui Hassan și plecăm spre Alacahoyuk. Trecem pe lângă muzeul Hattusei de parcă nici n-ar fi fost acolo. Nu mai am putere să-l văd.

Hassan conduce tot prea repede, dar e mai apatic pentru că akedia trece iute de la agitație la depresie când se termină ziua și dogoarea amiezii a mai consumat din viață. Mă deconectez de la pietre – că nu mai pot – și mă reconectez la cuvinte, la cele pe care le văd în reclame și panouri.

Mâncăm la Bereket Kebap într-un mall-ișor cam pustiu, vis-a-vis de autogara de unde, peste o oră și jumătate o să-mi iau autobuzul înapoi spre camera cu radiator de la etaj, spre ultima noapte la Ankara. Hassan comandă, că e de-al casei, Dragoș plătește, că e musafir, e pe dos decât la noi. Face el cinste cu un ceai prea fierbinte pentru mine și prea rece pentru el. Facem zaiafet cu ceai. A, chiar: za-Iafet e sărbătoarea lui Iafet (8) cel Alb, Iave sau Iovan, primul fiu al lui Noe, Noah, Nowach, Novac.

Îmi iau rămas bun de la Hassan, ne mulțumim reciproc. Cumpăr niște ciurceli georgieni cu nume turcești, ca să fiu băiat gigea și să dau și eu un dulce fetelor mâine, la micul dejun. Apare autobuzul. Mă dezhămez și mă așez în scaun rupt ca după o bătaie, dar fericit. A fost o zi lungă și grea care încă nu e gata.

Și mâine plec spre Cappadochia, spre Kayseri, Caesareea lui Grigore din Nyssa, a lui Grigore de Nazians și a lui Basile cel mare, și încă nu știu exact nici când, nici cum o să ajung acolo.

NOTE:

1. Marcu Ascetul – unul dintre marii sfinți părinți duhovnicești ortodocși. A trăit, se pare, în secolul V sau VI. Lucrarea sa de căpătâi, Despre Legea Duhovnicească, este citată de Dragoș și în Episodul 3 al foiletonului.
2. Achingiu – călăreț turc care trăia din prada de război; cercetaș călare în armata otomană.
3. Referire la zicala “Când singura ta sculă e un ciocan, vezi doar cuie peste tot.”
4. Smooch (eng) – a dezmierda, a alinta.
5. Răspunsul la teșekur ederim (mulțumesc)
6. Kofun – tumul, monument funerar megalitic specific Japoniei între secolele III și VII d. Hr.
7. Xiongnu – confederație tribală nomadă care a locuit în estul stepei eurasiatice (Yakutia din Rusia de azi) între sec. III î. Hr și sec. I d. Hr.
8. Iafet/Japhet – unul dintre cei trei fii ai lui Noe, alături de Shem și Ham. Conform Bibliei, din el descinde rasa albă, numită caucaziană.

(Editare și note de subsol: Brad Florescu. Va urma.)