Pe Laos în sus (3). Luang Prabang. All the crazy shit I did tonight.

Ies din cameră tiptil, să nu mă vadă cehoaica și pornesc, ca suricata, în căutare de hrană. E foarte cald, chiar și la o jumătate de ceas după apus, dar e o căldură rurală, cu textură de lemn și de colb, cum doar la sate mai găsești. E ca la țară în acest Luang Prabang, obiectiv UNESCO.

În capul străzii care duce spre Mekong se face o intersecție în formă de T. Cum n-am nici hartă la mine, nici intenția de a mă orienta, fac dreapta. Strada e aproape pustie, lucru care mă miră. Sutele de turiști deșertați din bărci și autobuze doar în ultimele ceasuri nu se văd pe nicăieri. Doar câteva cupluri de vârsta a treia și o familie cu copii bat la pas străduța presărată cu cafenele, baruri și restaurante.

Te cunosc de undeva.

Din sens opus se apropie o siluetă familiară. Nu cunoscută, ci familiară. Un bărbat la vreo 45 de ani cu părul și barba lungi, cărunte, purtând costum de blugi, adidași albi și șosete la fel de albe, un monah cu alură de student, se apropie de mine cu pas săltat, aruncând priviri curioase în stânga, în dreapta și în ghidul Lonely Planet pe care-l ține strâns între mâini. Îl iau tare:

– Te cunosc de undeva.
– Hmmm…se poate. Vii de la Vientiane?
– Nu. Nu de-acolo te cunosc. Din altă parte. De unde ești?
– Din Thessaloniki. Nikos mă cheamă.
– Ya sas, file mu!
– Aaa, și tu tot grec?
– Nu, român. Dar de-acolo trebuie că te cunosc. Semeni foarte bine cu Salonicul.

Atât de rar am întâlnit un grec în Asia încât consider orice întâlnire cu poporul lui Socrate un semn ceresc. De data aceasta se va dovedi că nu greșesc. Îl intreb:

– Unde te duci?
– Caut un restaurant. Zice aici în carte că se mănâncă bine și ieftin. Ai idee unde e? Îi zice…
– Habar nu am, abia am ajuns. Dar ce zici de locul acela de vis-a-vis? Uite ce scrie pe poster: “Tribal Costumes Show, 7 p.m.”. Mai sunt 10 minute până începe.
– Bine, hai să intrăm. Dar dacă e scump nu stau. Pe tine cum te cheamă?
– Brad. Dar poți să-mi zici to Elataki (brăduț în grecește).
– Ce nume e ăsta?
– Maică-mea e apașă.
– A.

Am o slăbiciune frățească pentru greci în ciuda faptului că am lucrat cu ei aproape zece ani de zile. Aș traduce chiar versul vergilian “Timeo danaos et dona ferentes” ca “Teme-te de greci doar dacă le-ai tăiat factură.” Dacă n-ai afaceri de făcut cu dânșii, grecii sunt oameni de viață și parteneri de discuție pe alocuri sclipitori. Nu știu grecoaicele cum sunt, că n-am prea avut parte.

Cât am băut un Beerlao împreună am apucat să-l îndrăgesc pe Nikos pentru aerul lui de liceean întârziat, pentru curiozitatea strângătoare și umilă care-i îndruma pașii în această călătorie și, dincolo de orice, pentru adorabilul accent cu care pronunța nu atât cuvintele englezești, ci mai ales toponimele asiatice. Când un om vorbește cu un astfel de accent n-ai cum să te superi pe el, indiferent ce-ar spune. O singură trăsătură știrbește dulceața acestui accent: zgârcenia.

– M-am uitat pe meniu, zice Nikos. E scumpă mâncarea. În carte scrie că un orez prăjit trebuie să coste doi dolari. Aici costă trei.
– Las-o încolo de carte, Nikos, o fi o ediție mai veche.
– Nu, e ultima ediție, mi-am luat-o din Atena chiar înainte de plecare.
– Și dacă n-o fi doi dolari, ci trei, ce mai contează? Ce mănânci de trei dolari în Salonic? Și couvert-ul e mai scump.
– Dar, dar aici e Asia. Și eu am multe de văzut.

N-a fost chip să-l răzgândesc. Și-a luat geanta studențește pe umăr, mi-a întins o mână lungă și zdravănă și a ieșit în stradă, cu pași de Paganel, nu înainte de a ne promite unul altuia că ne vom revedea. Și așa avea să se întâmple, sub auspicii dintre cele mai interesante.

Sutele de chipuri ale Laos-ului.

Restaurantul unde orezul prăjit e trei dolari în loc de doi se numește THE HIVE. De marți până sâmbătă, începând cu ora 19, pe catwalk-ul întins în jurul meselor are loc o paradă a modei mai puțin obișnuită. Peste 100 de costume populare de pe teritoriul Laosului, reprezentând nu mai puțin de 50 de triburi distincte, sunt prezentate cu o ingenuă eleganță de câteva eleve de la liceul din oraș.

E doar o frântură dacă ne gândim că, după unii autori, în Laos trăiesc mai bine de 100 de grupuri etnice împărțite în 500 de sub-grupuri. Fiecare dintre acestea dacă ar avea doar două costume – de muncă și de sărbătoare – pentru bărbat și femeie, parada modei de la The Hive ar dura o zi și-o noapte.

Ar fi nedrept să spunem că în Laos nu e mare lucru de văzut. Poate de văzut cu ochii nu. Țara n-are nici apele turcoaz ale Thailandei, nici templele rupte din soare ale Cambodgiei, poate nici peisajele dramatice ale Vietnamului, în schimb are un tezaur uman de care un călător cu minim interes cultural s-ar îndrăgosti pe dată. Teritoriul actualmente numit Laos este placa turnantă a marilor și micilor migrații care-au consființit compoziția etnică a Asiei de Sud-Est, cu precădere a părții ei continentale.