Pe Laos în sus (3). Luang Prabang. All the crazy shit I did tonight.

Cu biletul în buzunar și cauciucurile tari ca piatra, pornesc să “descopăr” ceva care să-mi asigure locul în istorie. Într-o oră înconjor centrul de patru ori. Orice-aș face, pe oriunde-aș lua-o, inevitabil ajung în același punct.

Orașul e o miniatură și toate “obiectivele” care-i definesc caracterul sunt mici și discrete. O tufă de flori aici, un mic altar mai încolo, o stucatură franțuzească pe streașina unei case, o statuetă multiseculară a lui Buddha picotind într-o grădină, un copil care-și face temele, un semn de circulație reprezentând o femeie îmbrăcată în sin care trece strada, un cotoi care cască de i se văd toate cele nouă vieți.

Realizez că bicicleta nu e potrivită pentru Luang Prabang. E mult, mult prea rapidă. O las în parcare și refac traseul la pas. Dar și așa mă mișc prea repede. Orășelul este o mimoză care se închide în sine la orice boare de vânt. Cum te miști, cum își ascunde frumusețea sfioasă după un evantai de flori. Nu pot să-l prind și să pun mâna pe el. Singura modalitate de a-i smulge o ocheadă este să mă așez undeva și să aștept până-și arată din nou obrazul îmbujorat.

Luang Prabang e un apendice omenesc al Mekongului care își ia măsura timpului din curgerea lenevoasă și sigură a acestuia. Cel mai bun mijloc de a-l vizita nu e să-l străbați pe bicicletă, nici măcar cu pasul, ci să stai locului și să-l lași să susure prin tine.

Clipa fără gânduri.

Soarele fierbinte de primăvară străpunge norii groși care s-au adunat peste munți și aruncă asupra pâmântului un jet de abur fiebinte. Sunt ud leoarcă, nu atâta de la pedalat cât de la căldură și umiditate. Mă așez la o terasă ridicată pe mal chiar la confluența dintre Khan și Mekong și cer două limonade.

Râulețul se varsă în Mekong liniștit, fără nicio contondență. Din unghiul celor două râuri lipsește acea perpendicularitate dramatică și mortificantă, acea senzație de dizolvare a celui mic în cel mare. Fluviul îi petrece afluentului său un braț frățesc pe după umeri și-l invită să călătorească împreună mai departe.

Grădina din fața terasei e plină de flori și de fluturi. Păsărit de ciripele, miresme înflorite și o liniște care nu prevestește nicio furtună. Sorb înghițituri mici de limonadă rece și realizez cât sunt de agitat cu aparatul meu foto, cu notițele, cu gândurile, cu planurile. Ce-o să scriu despre Laos? Din ce unghi să-l abordez? Ce lucruri noi și interesante ar fi de spus? Zi, minte, zi, zi, zi!

Nu, așa nu se mai poate. Hotărăsc să iau o scurtă pauză de la haosul acesta și, mergând pe urmele lui Sega, să nu mă mai gândesc la absolut nimic vreme de măcar cinci minute. N-oi muri. Închid ochii și încep să mătur mintea de gânduri, unul câte unul, ca și cum aș goni muștele din cameră. De plecat par să plece, însă bâzâitul lor se aude în continuare.

În clipa în care reușesc să alung ultima muscă, să închid ferestrele minții și să fac o clipă de liniște, mă izbește o amețeală crâncenă. Simt că-mi pierd echilibrul. Abia mă mai țin pe scaun. Parcă nici inima nu-mi mai bate. Mă sperii și deschid ochii, prin oblonul cărora se strecoară imediat o hahaleră de gând:

Mintea asta ta nu e obișnuită să funcționeze în liniște. Ai nevoie de gânduri ca să poți funcționa, ca să ții balansul între stânga și dreapta. Fără ele paralizezi. Așa ești tu construit.

Fluturii își continuă jocul printre flori. Nu se gândesc la nimic și nu le pasă că vor trăi doar până la toamnă, în cel mai bun caz. Li se fâlfâie lor.

Living next door to Alice.

Aoleo, e aproape 4. Și la 5 trebuie să fiu înapoi la The Hive pentru sesiunea foto. Plătesc limonadele și o iau spre pensiune ca să predau bicicleta, să fac un duș și să iau blenda. O iau la goană pedalând cu amețitoarea viteză de 12 kilometri la oră. Orașelul se topește într-un motion blur lăptos, cu mici accente colorate. Când mă aud strigat pe nume.

– Hey, Brad. Ce naibii faci? Pe unde umbli?

E Keesh, tipul tatuat pe piept cu și de care am făcut mișto-uri în Pakbeng. Lângă el un tip blond, fără tatuaje.

– El e Paris.
– Încântat, Paris. De unde ești?
– Din Germania.
– Atunci ai un nume ciudat.
– Mă cheamă Franz, dar lui Keesh îi sună a France, deci îmi spune Paris.
– Un om de cultură. Ia zi, Keesh, care-i treaba?
– Măi, căutăm de vreo oră templul acesta (îmi arată un nume pe o bucată de hârtie). Cică e cel mai tare templu din oraș. Tu trebuie să știi unde e.
– De ce trebuie să știu?
– Păi…pari genul care știe unde se află templele.
– Încă nu-s așa bătrân. În schimb pot să-ți spun unde se află cârciumile.
– Ia zi.
– Am găsit un loc interesant, The Hive îi zice. E cârciumă-cârciumă, dar după ora 7 au o paradă a modei cu costume tradiționale. Merită să veniți.
– Fete frumoase?
– Foarte frumoase. Look but don’t touch.
– Ehe, mai vedem noi.
– Mai vedeți voi pe naiba. Conform legii, cetățenii Laosului nu au voie să întrețină contacte sexuale cu străini. Și nici invers, evident.
– Faci mișto?
– Absolut deloc. Nu scrie în Lonely Planet?
– O scrie, dar n-am văzut.
– În fine, haideți diseară la The Hive. O să vă placă.
– Venim sigur. Îi aducem și pe ceilalți, pe Ema, pe Guillome…Sunt și ei pe-aici.
– Bine. O să vă țin locuri la masă. Baftă cu găsirea templului.

Nu mai am mult până la pensiune, iar vreme mai este. Intenționat, mă întortochez pe niște străduțe, să văd unde duc. Și ia te uită, din pământ răsare Vat Xieng Thong, “cel mai tare templu” din Luang Prabang. Plătesc taxa de intrare, mă apropii de zid și-l lovesc încetișor cu pumnul. E tare, e foarte tare, aveau dreptate băieții.

Cum un om serios nu face duș până nu fumează o țigară, ies pe balcon și-mi aprind una. Soarele s-a mai domolit și aruncă umbre de lumină peste grădinile de vis-a-vis. Aceiași pui de om de ieri, înhăitați cu aceiași pui de câine, se bălăcesc zgomotos în apa mâloasă a râulețului. Din casa de alături se aude același radio pe unde medii. Și știrile par aceleași de acum o zi.

Ușa de la camera vecină se deschide și pe balcon iese o fată. Mă uit la ea, se uită la mine și pufnim în râs.

– Brad?
– Manuela?

Profa de germană pe care o întâlnisem cu trei zile în urmă pe vaporul de Pakbeng urmase aceeași logică a gardului și leopardului și se cazase tot aici și tot la camerele “scumpe” de zece dolari, ușă în ușă cu mine. Hai, că-i prea de tot.

Recuperăm în cinci minute cele întâmplate de la prima și ultima noastră întâlnire – nu prea multe, ce-i drept – apoi îi povestesc despre The Hive și despre sesiunea foto. O invit să-mi fie asistentă. Cineva trebuie să țină blenda în poziția corectă și am mare încredere că un cetățean german poate faca asta cum trebuie. Acceptă bucuroasă. E singură în oraș de două nopți și nu prea știe ce să facă.

Ajungem la restaurant cu 10 minute înainte de ora 5. Mai e cel mult o oră de lumină naturală din care scădem umbrarul bogat al copacilor din curtea unde se va desfășura sesiunea. Trebuie să fiu cât se poate de eficient, altfel ratez fotografiile. Și mâine am bilet de bărcuță. Dacă pleacă.

– Bună seara, Nok Noi.
– Bună seara.
– Am venit pentru sesiunea foto.
– Ia loc. Bei ceva?
– Nu, nu, nu acum. După ce termin. Acum mă grăbesc.
– Eu zic să bei totuși ceva. Fetele întârzie. Au plecat târziu de la liceu.
– Și când estimezi că vin?
– Până începe show-ul, cu siguranță.

Fetele au venit la 5.30, cu câțiva băietani după ele. Le-a mai luat 10 minute să se îmbrace în straiele populare. Repede, la cadru, pac-pac, fugi și te schimbă, următoarea, pac-pac, fugi și tu și te schimbă. Pe la al cincilea costum soarele deja trântise ușa și plecase acasă. Manuela mi-a ținut blenda cum trebuie și-am reușit să mai smulg un strop de lumină cât să termin treaba. Apoi am aprins toate becurile de pe terasă.

Când am terminat afară se întunecase de tot și mai era un pic până la începerea show-ului. Ne-am așezat la o masă mare – i-am spus lui Nok Noi că mai aștept niște prieteni – și i-am făcut asistentei mele cinste cu o bere pentru munca depusă cu profesionalism german.

Se face ora de spectacol, dar Keesh, „Paris” și restul găștii nu apar. Or fi găsit templul cel tare și or fi decis să se călugărească pentru o vreme. Mă simt prost că masa noastră mare stă aproape goală în timp ce alți mușterii stau în picioare. Îi invit să stea cu noi până când ocup toate locurile, mai puțin unul care nu se dă dus.

All the crazy shit I did tonight.

Și fix când bătu de ora șapte și primele acorduri tehno inundară scena, o siluetă înaltă și ușor cocârjată țopăi din umbră și se postă lângă mine.

– Nikos! Ti kanis, file mou?
– Kala, kala, Elataki. Am venit să văd spectacolul.
– Stai jos, că acuș începe.

Amicul grec scoase repede o cameră video de modă veche, din acelea cu casetă, și un apărățel foto din aceeași generație și începu să filmeze cu o mână și să fotografieze cu cealaltă, în vreme ce cu o a treia mână, apărută de nu știu unde, mai sorbea din halba de bere. Manuela văzuse deja câteva dintre costume și asta îi stârnise pofta de a le vedea pe toate. Privea fascinată scena și aplauda ca un copil fiecare ținută nouă și pe cea care o purta cu atâta grație.