Pe Laos în Sus (ep. 2). Lasă-mă să te Las Vegas.

O ploaie dintre acelea care împotmolesc armatele invadatoare ale imperiilor și, oferind cotropiților răgaz să primească întăriri, rescriu istoria lumii, o ploaie care, dacă n-ar fi căzut din cer ci s-ar fi înălțat spre el, ar fi stins jumătate din stelele bolții și-ar fi lăsat în urmă un Soare ca o tigaie sfârâindă, o ploaie surdă și smintită ca bătăile dintre suporteri înaintea meciurilor importante, o astfel de ploaie s-a răzbunat în acea dimineață pe satul Pakbeng de pe malul Mekongului deși satul Pakbeng de pe malul Mekongului nu-i făcuse nimic.

Până și cei patru vecini chinezi, pe care aseară i-am lăsat jucând poker online pe verandă și i-am găsit tot acolo, au abandonat potul și s-au retras în camera lor cu două paturi single.

Strada îngustă curge acum literalmente prin mijlocul satului vărsând în capul portului din vale un torent de apă, nămol, pietricele și oameni zgribuliți sub pelerinele de ploaie. Într-o jumătate de oră pleacă bărcile și, odată cu ele, se duce pe apa Mekongului și jumătate din Pakbeng: turiștii în tranzit spre Luang Prabang sau spre Thailanda. Mă felicit că am avut inspirația să nu plec mai departe azi. Îmi place ploaia, dar în aceeași măsură în care îmi plac filmele triste: vreau să le văd, nu să joc în ele.

Pe la zece, când pasagerii celor două bărci trebuie să fi zvântat deja o a doua sau a treia cutie de Beer Lao, deasupra satului se deschide un cer albastru, curat, de parcă nici furtună nu mâncase, nici gura nu-i tuna. Cine, eu?

Până spre seară, când sunt programate să ajungă perechile celor două bărci abia plecate, Pakbengul își activează a doua personalitate: un sat mărunțel și prăfuit, înfipt într-un cot de Mekong, fără negustori de joint-uri, fără muzică reggae și fără albi. Cu excepția mea.

Mama tuturor lenilor.

Merg pe strada principală în vârful picioarelor, încercând să nu tulbur pășunismul diurn al cătunului. Reușesc parțial.

Femeile îmi aruncă priviri sfioase pe care, dacă le fixez, și le strămută imediat. Bărbații, în schimb, mă înfruntă ochi în ochi și doar după câteva clipe bune de evaluat intențiile, personalitatea sau, cine știe, raportul de forțe, se înmoaie într-un zâmbet condescendent; săracul turist, pesemne că s-a făcut atât de praf aseară încât nu s-a putut trezi la timp și a pierdut barca. Altă explicație nu poate fi.

O apuc pe o potecă mâloasă croită de capre (sau de motorete) care cotește pe după templu spre malul fluviului. Cârciumile și pensiunile dispar și, în locul lor, se instalează o lene gigantică, mama tuturor lenilor din lume. O găsesc ascunsă sub pietrele fierbinți, în coroanele copacilor, în mersul toropit al femeilor ce duc în spate câte-o legătură anemică de vreascuri, până și în plânsul în dorul lelii al unui bebeluș care se-aude dintr-o căsuță de lemn. Lucru de mirare pentru că bebelușii, se știe, sunt nemaipomenit de harnici când vine vorba de plâns.

Îmi vâr nasul pe fereastră. Mama plângăciosului doarme întinsă pe o rogojină. Mâța casei picotește pe un dulap, câinele face același lucru în pragul de lut. Cu asemenea asistență zău dacă-ți vine să tragi un plâns ca lumea. Îți irosești talentul.

În capătul satului – sau poate în mijlocul lui, că e greu de spus unde începe și unde se termină șirul de căsuțe care alcătuiesc Pakbengul – dau peste singura crâșmă care pare a fi destinată localnicilor. Terasa mai mult lungă decât lată e împărțită în două pavilioane. În cel din stânga, cum te uiți din stradă, sunt numai bărbați care joacă poker pe bani. În cel din dreapta sunt doar femei care joacă poker pe biluțe colorate. Cârciumarul, înfipt în mijlocul terasei, rindeluiește electric o grindă. Așchiile și rumegușul zboară în toate direcțiile amestecându-se cu țipetele de bucurie sau de dezamăgire ale jucătorilor de ambe sexe.

Iată așadar și cea de-a treia dintre personalitățile multiple ale Pakbengului: un Las Vegas rural, un cazinou în aer liber care miroase a flori și a balegă proaspătă de bivol.  Plătesc cu sec sticla de Pepsi și ies de la masa de joc.

Un iPhone de măritat.

Un pic mai jos pe drum, plonjând curajos deasupra malului abrupt, dau de un restaurant care se laudă că-i indian. E trecut de prânz și, deși nu mi-e foarte foame, n-aș refuza, for a change, o mâncărică de pe țărmul celălalt al Golfului Bengal. O femeie mititică și îndesată, pudrată pe față cu talc mentolat, se învârte în jurul oalei uriașe de inox din bucătărie. Se și sperie când mă vede în pragul ușii.

– Știți să faceți chicken byriani?
– Ce anume?
– Chicken byriani.

După un moment de profundă ezitare bondoaca îmi răspune yes. Este exact acel yes asiatic pe care știi cu siguranță că nu te poți baza. Ei, lasă, nu-i problemă, cu mâncarea indiană e greu să dai greș. Orice mi-oi aduce o să fie bun.

Mă așez la o masă din colț, chiar deasupra râpei înverzite. E o liniște înfloritoare, sănătoasă, ca sforăitul unui țăran după o zi de prașilă. Sau poate e sforăitul Mekongului, care s-a tras și el la umbra unui pâlc de bambuși să-și odihnească apele.

– Welcome to my restaurant. My name is Nok. Are you mister Jim?

Glasul subțire și ușor strident al femeii rupe tăcerea! E cam de-o vârstă cu bondoaca, dar se vede pe ea și pe engleza ei că e fată de oraș. Poate chiar de Phuket sau Pattaya la un moment dat al vieții și carierei ei. Îi spun că nu sunt mister Jim. Își trage un scaun și se așează în fața mea.

– Îl așteptam pe mister Jim. Trebuie să vină azi cu un grup de 17 persoane. Uite, mi-a dat SMS, dar eu nu știu nici să scriu, nici să citesc în engleză. Doar să vorbesc. Poți să te uiți tu ce mi-a scris?

Îmi întinde un iPhone 5 nou-nouț, cu carcasa sidefată, încrustată cu pietricele strălucitoare.

– Zice că nu mai poate ajunge diseară și că vine mâine. Ce să-i răspund?
– Nimic. Îți place telefonul meu?
– Da, e super.
– Știi cât am dat pe el? 1000 de dolari!
– Văleu, Nok, înseamnă că ai bani, nu glumă.
– Am avut bani, da.
– Și acum nu mai ai?
– Normal că nu mai am; mi-am luat iPhone!

Adorabilă în logica ei, Nok îmi ușurează așteptarea mâncării pe care o aud zbătându-se în cratițele din bucătărie. Discuția evoluează natural către concluzia pe care orice femeie asiatică serioasă încearcă s-o impună bărbatului alb:

– Ai 38 de ani, Brad, e timpul să te însori. Apropo, nici eu nu sunt măritată. Uite că ți-a venit mâncarea. Poftă bună.

În farfuria adusă de bondoacă mustește de ulei un orez gălbui cu vagi urme de legumă.

– Ce-i asta?
– Chicken mariani, îmi răspunde bucătăreasa.

Mă întorc spre Nok cu o bănuială.

– Nok, tu ești laoțiană, colega ta la fel. De unde știți voi să gătiți mâncare indiană?
– De pe YouTube. Ne uităm acolo și vedem cum se face. Pe YouTube găsești absolut orice rețetă.

Îmi pune în brațe un meniu. Are mai multe pagini decât Google dar, surprinzător, chicken mariani lipsește din cuprins. Va fi adăugat cu siguranță în următoarea ediție.

Oda Pagubei.

În buza serii satul începe să se trezească. Zumzăitul motoretelor și furgonetelor îl înlocuiește gradual pe cel al bondarilor. În curând vor trage la cheu bărcile cu turiști și, din nou, Pakbeng-ul își va dubla populația. Dealerii de camere și cei de droguri își pun cămășile de bune, se piaptănă cu cărare și apucă țanțoși către port ca pentru întâlnirea cu o iubită. Doar copiii, nepregătiți încă pentru idile comerciale, joacă mărci în mijlocul străzii. Același joc cu care-mi treceam și eu vacanțele de vară pe lângă bloc. Doar că ăștia micii sunt mai deștepți decât eram noi la vârsta lor. Nu folosesc pietre sau lanțuri, ci papuci de cauciuc. Infinit mai preciși.

Altă zi, aceeași seară. Alte chipuri, aceleași tipologii. Englezoaice câte patru, nemți câte doi, sudamericani câte șapte, olandeze singure, francezi singuri căutând olandeze. Pe cei care vin dinspre Thailanda îi recunosc după pantalonii de pescar și maieurile inscripționate cu 7-11 sau Chang Beer, care le pun perfect în valoare axilele păroase. Pe cei veniți din direcția opusă, de la Vientiane sau Vang Vieng via Luang Prabang, îi identific după straiele tradiționale de care încă nu s-au lepădat după plecarea de acasă: pălăriuțe Bruno Mars asortate la rucsacuri North Face.

Restaurantul recomandat de Lonely Planet se umple iarăși cu clienți. Cel de vis-a-vis e iarăși gol. De-o parte a drumului cântă Bob Marley. De cealaltă, doi ospătari și o barmaniță fluieră Oda Pagubei. E drept, parcă azi sună mai bine; se simte că au tot repetat-o.

(va urma)