Pe Laos în Sus (ep. 1). Wannasmoke?

Cum să nu ajungi de la Chiang Mai la Luang Prabang.

Ajungem la Chang Khong un pic înainte de miezul nopții. Cinci ore. Ne coborâm buimăceala din microbuz și ne îndreptăm spre camerele incluse în prețul biletului, cele mai ieftine camere ale celui mai chinezesc motel din orășelul de frontieră. Fac un duș și mă bag în patul incomod, plin de guguloaie. Vecinii de alături, doi australieni abia ieșiți din pubertate, și-au pus o comedie bună pe laptop și râd de se prăpădesc. Se aude totul prin placajul care servește ca perete despărțitor între camerele 11 și 12. Stai un pic, stai un pic…a, da, e “The Hangover”. Adorm cu râsul hermafrodit al lui Ken Jeong în urechi.

De la Chang Khong la Luang Prabang se poate ajunge în mai multe moduri. Pe șosea, 12 ore cu tourist bus-ul clasa VIP (aer condiționat). Pe Mekong există două variante. Prima ar fi așa-numitele speed boats. Ambarcațiunile de acest fel, gonesc pe fluviu cu o viteză dincolo de limita inconștienței, iar pasagerii lor poartă căști de motociclist. Fac o zi, asta dacă nu le pulverizează vreun bolovan submers. A doua opțiune este vaporașul (slow boat) care face două zile până la destinație, cu o noapte în Pakbeng. Am ales această variantă pentru că aveam timp și pentru că îmi doream să merg cât mai mult pe apă și cât mai puțin pe șosea. S-a dovedit o alegere inspirată.

Trec Mekongul pe partea laoțiană. Orice reîntâlnire cu marele fluviu mă emoționează. Apa roșcovană pe care plutește mica bărcuță de transfer a țâșnit limpede, cu luni în urmă, de sub un ghețar tibetan și va mai parcurge alte luni pe drum până la obșteasca vărsare în Marea Chinei de Sud. Mekongul e un mare călător și un mare povestitor în fața căruia mă plec cu admirație. Iau un pumn de apă din fluviu și mi-l torn în cap ca să-mi poarte noroc la drum. Și pentru că e delirant de cald afară.

La punctul de trecere a frontierei în Laos le regăsesc pe cele două nemțoaice, botoase din cale afară.

– Bună dimineața, fetelor. Pregătite de croazieră?
– Nu mergem în nicio croazieră. Cei de la agenție n-au înțeles ce vrem și ne-au dat bilete la autobuz, nu la barcă. Plecăm diseară, la 5 și cică ajungem mâine în zori.
– Tot răul spre bine: scăpați de o noapte de cazare, că dormiți în autobuz și, pe deasupra, câștigați o zi de plimbare.
– Așa e, ai dreptate. Economisim și timp, și bani. E mai practic cu autobuzul.
– Muuult mai practic. Drum bun. Poate ne revedem la Luang Prabang. Cât stați acolo?
– O noapte, cel mult două. Drum bun și ție pe Mekong.

Sunt martor la un sacrilegiu.

Bărcile de pe Mekong au forma unui creion ascuțit care plutește cu guma înainte. Creionul nostru este măricel, poate transporta 80 de pasageri . Pentru perfecta siguranță a călătoriei căpitanul a îmbarcat o sută. Al o sutălea fiind eu, galantul, care-i las pe toți să urce înaintea mea.

Intru în cabină și mă ia instantaneu cu rău. Nu de la înghesuiala indescriptibilă, nici de la mirosul de bere pe burta goală, axile transpirate și pipilică, ci de la, evident, altceva. Pe una dintre banchetele de la prora așezate față în față și rezervate, zice-se, VIP-urilor, trei călugări buddhiști sfioși sunt striviți între umerii goi ai două domnițe decoltate până la brâu, iar de pe banca de vis-a-vis un becpecăraș le arată în detaliu tălpile murdare în timp ce soarbe zgomotos dintr-o doză de Beerlao.

Cei trei monahi șed înghesuiți unul într-altul ca pinguinii, evitând pe cât se poate orice alt contact – fizic sau vizual – cu ororile din jur. Cine a citit articolul meu despre regulile de bună purtare în lumea buddhistă realizează că la bordul bărcii cu pricina avea loc un sacrilegiu ca la carte. Cine n-a citit articolul sunt cele două domnițe și becpecărașul. Ciudat, întrucât peste tot în Laos, de la punctul de trecere a frontierei până la ultima pensiune, sunt afișate postere care prezintă principalele cutume ce trebuie respectate. Dar cine stă să-și piardă vreme zgâindu-se pe pereți când are de vizitat toată Indochina în două săptămâni?

Am purces pe dată la reașezarea pasagerilor, explicându-le crima pe care o comit din necunoaștere. Demersul a fost întâmpinat cu o surprinsă – și surprinzătoare – deschidere atât de către cei trei împricinați cât, mai ales, de sfințiile lor, care mi-au mulțumit din priviri și din stropul de engleză pe care-l vorbeau. Fetele și-au acoperit cu șaluri decolteurile, iar becpecărașul s-a mutat în spate, să fie mai aproape de bar. Că numai ce i se terminase cutia de bere. I-am luat locul.

Profa de germană.

Printre pasagerii de la clasa VIP – care nu oferea nicio altă facilitate decât un loc mai departe de toaletă – se numără și o duduie care citește, cu pixul în mână, un tratat de lingvistică în limba germană (după cum m-a lăsat să înțeleg titlul de pe coperta albastră). Când mă așez, ridică ochii din carte și-mi zâmbește:

– That’s so kind of you!

Manuela, treizeci-și-ceva, profesoară de germană la o școală din Frankfurt. Pentru a doua oară în Laos. O lună anul trecut, în sud, o lună anul acesta, în nord. Merge încetișor, din loc în loc, la fler, n-are alt program decât biletul de întoarcere, ce-o vedea o vedea, ce nu – nu. Vocea Manuelei, subțirică și calmă, e în armonie cu nota liniștită, lipsită de presiuni și obiective, a călătoriei în care a plecat. Pălăvrăgim în ședințe scurte, urmate de pauze fierbinți de zgâit pe ferestrele fără geamuri ale vaporașului.

Deshidratat de ultimele luni de secetă, Mekongul curge mocăit și mâlos, încercând să se ascundă de zăduf la umbra săracă a bambușilor de pe maluri. Nu prea are unde. E ora prânzului și soarele dă în noi cu tot ce-i pică în mână. Cătunele risipite de-a lungul albiei, la distanțe de o oră-două unul de altul, par părăsite. Doar câte-un bivol, scufundat în apă până la bot, mărturisește despre existența unei vieți domestice în această porțiune din bazinul Mekongului.

Adunătură pestriță și gregară pe barcă. Keesh, indian din Africa de sud, tatuat din cap până-n talie, mare pasionat de surfing pe orice suprafață, inclusiv nisip.

Hellen – se recomandă în glumă Miss Hellen – din UK, la prima călătorie în afara Europei după o boală care o ținuse acasă încă din copilărie.

O gașcă de argentinieni care-și plimbă pectoralii goi de colo-colo.

Egbert, un neamț de 21 de ani, care bea bere și nu ridică nasul din Lonely Planet.

Un cuplu de francezi simpatici, genul de oameni cu care râzi 3 ore pentru ca apoi să îi uiți ca și cum n-ar fi existat niciodată. Dacă nu-mi notam încă de pe barcă prezența lor nu i-aș fi menționat aici.

Emily, bibliotecară la Londra. Zice “România? Am o prietenă foarte bună din România!” “Cum o cheamă?” “Ăăăă…nu mai știu. Are un nume ciudat, începe cu O”. “Oana?” “Exact, cum ai ghicit?” “E cel mai ciudat nume românesc cu O”.