Pe Laos în Sus (ep. 1). Wannasmoke?

Gwilherm, francez din Bretania sau breton din Franța, mândru că e nu Guillome. Decid să-i zic Guillome ori de câte ori îl văd. Vorbește numai despre prețuri și n-a făcut duș de cel puțin trei zile.

Se bea BeerLao și se vorbește despre thailandcambodiavietnamlaomaybechina. Oamenii ăștia au văzut sau urmează să vadă toată lumea. Nu ca mine sau ca fraiera de Manuela, care pierdem luni sau ani de zile pentru o singură țară.

Știu, sunt rău.

Mark și Catherine, americani, călătoresc cu ditamai bagajele și mai cară și două chitare după ei. A lui Mark e nou-nouță, în țiplă. Zic “știi să cânți?” “Câteva acorduri, că am cântat punk în liceu.”

Bagă un 1-4-5 pe power chords și se oprește. Și-a terminat repertoriul. Mai avem ceva de mers până la Pakbeng, timp suficient pentru o lecție. Îl învăț câteva cântece ușoare la care poate folosi cele trei acorduri pe care le știe. Două mexicance – mamă și fiică – cer La Bamba. Le-o oferim și plusăm cu Guantanamera cântată pe câte voci știu cele două cuvinte din refren. Căpitanul vaporașului râde. Mark repetă cântecele pe care l le-am dat temă. Tot drumul. Ajung să regret că l-am pus să scoată chitara din țiplă. Hai că mai e un pic. Două-trei ceasuri și nu-l mai aud.

Un sat liniștit de traficanți de droguri.

Vaporașul trage finalmente la pontonul improvizat în capătul Pakbeng-ului. Cât se opintesc hamalii cu bagajele noastre, aruncându-le unele peste altele, ne preiau dealerii de cazări, prevăzuți cu dosare plastifiate în care se prezintă, prin cuvinte și imagini, facilitățile fiecărei pensiuni din sat. O aleg pe cea care are dealer-ul cel mai curat, în ideea că omul de vânzări este o imagine fidelă a produsului pe care-l vinde.

Îmi iau rămas bun de la cunoștințele de pe barcă, inclusiv de la Manuela și mă duc într-ale mele. Știu că e foarte probabil să nu-mai văd pentru că ei pleacă mâine dimineață mai departe, iar eu vreau să stau măcar două zile aici. Poate mai târziu, la o bere.

Pakbeng e un sat liniștit, culcat pe râna malului drept al Mekongului, unde femeile văd de ogor, de copii și de casă, iar bărbați vând droguri turiștilor. În laoțiana oficială, “salut” se spune “sabai dii”. În dialectul de Pakbeng se zice “wannasmoke?” Să ții minte, că poate-ți folosește.

Din port până la pensiune e o jumătate de kilometru, spațiu suficient pentru ca cinci vânzători diferiți de fericire să mă abordeze, deloc discret. “Wannasmoke? Marijuana?”. “Marijuana? Wannasmoke?” Dacă pe primii doi îi privesc amuzat – na, băiat de la țară, nu știu eu ce-i bun pe lumea asta – ultimul deja mă agasează. Îi zic “Marijuana, marijuana, marijuana. Altceva nu mai știți?” Răspunde, fără să clipească: “Opium? Wannasmoke?”

Veranda pensiunii este ocupată de un grup de chinezi burtoși care joacă poker în rețea pe niște laptopuri uriașe, de 15 kilograme bucata, design pentru gamerii înrăiți. Beau whisky, fumează, mizează și blufează la umbra hainelor pe care le-au lăsat să se usuce la soare. Toți patru dorm în aceeași cameră, vis-a-vis de a mea. Îi las în chinta lor, fac un duș și mă duc să mănânc.

Pădurea lui Kish.

Cineva mă strigă pe nume. Kish și Ellen, împreună cu argentinienii, cu doi nemți și cu perechea ubliabilă de francezi umplu un mic restaurant din care urlă muzică reggae. Dealtfel singurul local din sat unde se cântă așa ceva. Pentru cine nu știe, muzica reggae este codul universal pentru “vindem iarbă”. Pentru asta a fost și inventată. Ca-n bancul ăla:

Într-o zi dispare toată marijuana din Jamaica. Localnicii își fumează ultimele joint-uri și se duc la culcare. Când se trezesc dimineața se freacă la ochi și zic: băi, ce dracu-i muzica asta?

Crâșmele din stânga și din dreapta reggae-restaurantului sunt goale, chiar dacă arată la fel de bine sau mai bine. Proprietarii fluieră a pagubă în fața intrărilor, văzând cum toți turiștii se înghesuie în același locșor. Mă mir și eu de așa aflux și îi întreb pe comeseni de ce-au ales locul acesta și nu altul.

Pasămite, e recomandat de Lonely Planet, biblia călătorului independent. Iar sunt rău.

Și Kish e revoltat de omniprezența vânzătorilor de droguri. Chiar mai mult decât mine pentru că, indiferent cât de mare e gașca cu care umblă pe stradă, toți dealerii i se adresează lui.

– Nu înțeleg. De ce n-o întreabă pe Ellen? Sau pe tipii ăștia din Argentina? Sau pe nemți. Scrie pe fața mea că vreau iarbă?

Pieptul lui Kish – vizibil pe lângă maieul ultra decoltat – e acoperit cu un tatuaj imens. Tatuajul reprezintă o pădure contorsionată plină de tigri, păsări, ciupercuțe și alte năzbâtii. Îi zic.

– Măi, Kish, n-o fi de la tatuaj?
– Crezi tu?
– Păi da. Arată ca un delir post-ayahuasca. Dealerii știu să citească genul ăsta de coduri. Ciupercuțe, tricouri cu Bob Marley, dreadlocks. Tatuajul ăsta strigă “hit me”.
– Nu m-am gândit la asta.
– Și mai spune că ești plin de bani. Un asemenea tatuaj trebuie să te fi costat o avere.
– A, nu, a fost cadou de la cineva.
– De la o iubită, nu?
– Cum ai ghicit?
– Doar o femeie putea să te mutileze în halul ăsta. Una care te-a iubit mult. Te-a iubit enorm din ce văd.

Continuăm discuția pe aceiași parametri de pe barcă. Nimicuri despre marile noastre descoperiri geografice și culturale în perimetrul Indochinei. Se ajunge, invariabil, la discuția “cine a mâncat gândaci în Thailanda?”. Micul meu ascendent de bun cunoscător al Siamului se prăbușește în secunda în care admit că n-am mâncat și că nu voi mânca niciodată libărci prăjite atâta vreme cât am alternative. Se scot iPhoanele și se admiră, în urale și ovații, imagini cu protagoniștii băgând coleoptera în gură. Pizza și hamburgerii sosesc la scurt timp după aceea.

Distracția ar mai continua, doar că la 11.30 se închide restaurantul. De fapt, la 11.30 se termină orice serviciu, conform legii. Cine vrea să petreacă în continuare o face în regie proprie. Stingerea se dă adeseori la modul literal. Laosul trăiește din export de energie electrică spre Thailanda și China. Dacă oamenii dorm nu au nevoie de lumină. Le-o stingem și-o trimitem peste graniță, pe dolărei.

Cameră foto: SONY NEX 7. Va urma.