Peru Balcanic (4). Ascensiunea fulminantă a unui băiat de la câmpie.

Alegem o masă într-un colț, departe de ușa de la intrare prin care se simte răcoarea de afară. Mi-e poftă de salată dar am fost avertizați să nu mâncăm nimic raw pentru că stomacurile noastre de europeni sensibili nu sunt compatibile cu bacteriile băștinașe. Comandăm vin, carne și cartofi și ne scufundăm comod în scaunele cu perne moi, cusute cu motive tradiționale. Pe fundal, Mark Knopfler și colegii de la Dire Straits împânzesc atmosfera cu ”Brothers in Arms”. Toată situația este supra-realistă sau poate că simțim așa din cauza altitudinii și a amețelii inerente. Îmbătați cu aer rarefiat, ne simțim uimitor de bine.

Drumul înapoi este o provocare. Fiecare pas e din ce în ce mai greu, iar porțiunile în pantă ridiculizează orice exercițiu fizic pe care l-am fi făcut vreodată acasă. Reușim să parcurgem cele câteva străduțe și revenim la Apu Lodge, guesthouse-ul mic și primitor ce ne va fi casă pentru următoarele zile.

Deasupra ruinelor care se văd pe fereastra camerei, apusul sosește călare pe nori negri, care răspândesc umbre peste toată valea Ollantaytambo. Vine ploaia, se lasă răcoarea. Din ceașca ciobită cu ceai iese abur, iar frunzele de coca stau aliniate pe măsuța de cafea de lângă fereastră. La înălțimea asta nu sunt sigur că e o idee bună să beau așa ceva. Geamul se aburește, iar eu nu mă pot hotărî dacă să desenez un smiley zâmbăreț sau unul trist. Indecis, trasez din câteva linii un autoportret de conjunctură: nici așa, nici așa. În cameră e deja frig de-a binelea, sistemele de încălzire nu au ajuns încă în Peru. Din fericire pentru mine, am un calorifer portabil pe bază de baterii biochimice: Andreea. Măcar sub așternuturi o să-mi fie cald.

Marele grup de trei turiști.

Mic dejunul continental e bun fără să exceleze prin nimic. Aceleași cereale și ouă, același suc de portocale, aceleași unturi, gemuri și ceaiuri de coca, aceeași cafea relativă. La o masă de lângă noi, un tip cu părul lung și bărbiță de țap șade tăcut cu ochii lipiți de monitorul laptopului. Pe spătarul scaunului stă aruncată neglijent o geacă maroniu închis cu steagul Croației cusut pe mânecă. Să fi fost orice alt steag și cel mai probabil că nu aș fi băgat de seamă dar așa, steagul Croației cusut la el pe geacă? După înfățișare nu pare să vină de prin partea noastră de lume, mai degrabă aș zice că e localnic. Îl judec după aparențe, știu, dar nu ne dăm toți cu presupusul înainte să verificăm datele? Așa că nu te apuca să mă judeci tu pe mine!

Jorge, după cum aveam să aflăm în câteva minute, este jurnalist, ghid turistic și scriitor în același timp. Din Lima de fel. Acum însoțește un grupuleț de californieni într-un circuit de 40 de zile prin Peru și Bolvia. Ocupația asta îi plătește facturile; se știe doar că meseria de jurnalist nu e cea mai bănoasă, indiferent unde ai practica-o. Ni se alătură și Jack, Este unul dintre cel trei turiști din grupul lui Jorge. Fost profesor de artă fotografică, acum în rezervă, Jack Fulton locuiește în San Rafael, California și își petrece bătrânețile – și pensia – călătorind ori de câte ori are ocazia. Câteva săptămâni mai târziu aveam să dăm peste acest cvartet iar și iar prin diverse colțuri ale țării, într-un final devenind prieteni și păstrând constant legătura după încheierea călătoriei.

Ultima zi de odihnă înainte de excursia la Machu Picchu ne-o începem la instituția caritabilă locală sau, mă rog, la cafeneaua acesteia. Hearts Cafe, pe lângă opere de caritate, servește cafea foarte bună și prăjituri cu ciocolată. Banii merg către o cauză nobilă, ceea ce ne transformă în fani temporari. Mai sunt cafenele, patiserii sau bistrouri prin oraș, cele mai multe ținute de străini, vorbitori nativi de engleză în mare parte. Localnicii sunt ocupați cu țesutul și producția suvenirurilor și, deși e o competiție acerbă, pare că niciunul nu e dispus să își schimbe obiceiurile. Spre deosebire de strămoșii incași, peruanii de azi sunt mult mai puțin inventivi și preferă să se țină de ceea ce cunosc deja – țesutul și micul comerț cu artizanat.

Pinkullyuna. Ori la bar, ori la hambar.

După câteva ore leneșe decidem că e vremea să urcăm și noi undeva. Aici am început eu să am o problemă mare. O scurtă analiză a arborelui meu genealogic dezvăluie oricărui interesat motivul pentru care cuvinte precum în susul dealului, urcat pe munte sau orice alte activități care presupun mersul în pantă nu își găsesc loc în vocabularul meu uzual.

De sute de ani, familia mea a locuit într-o zonă foarte joasă ce se întinde între Viena, Arad în România și Novi Sad. Imperiile s-au schimbat, granițele s-au tot mutat, dar noi am reușit să rămânem așezați în această regiune, pe malurile mănoase ale Dunării. Dacă ai călcat vreodată în zonă, probabil ai observat ritmul lent – peruan – în care trăim, ca și cum timpul nu ar avea nicio importanță pentru noi. Mâncăm încet, bem încet, vorbim molcom și un lucru cu singuranță nu facem: nu urcăm pe munte! Închipuie-ți, deci, că având o astfel de moștenire genetică, am obosit numai privind în susul dealului.

Dar Pinkullyuna, structura de deasupra Apu Lodge arată îmbietor, mai ales pentru că nu se zărește nici țipenie de om acolo sus. Cu siguranță toți turiștii, câți or fi, se îngrămădesc la fortificațiile incașe. Drumeagul până sus e îngust, plin de pietre și de arbuști pitici. Ne ia o oră întreagă ca să negociem scurta acensiune, din cauza pauzelor lungi și dese. Ajungem sus cu mușchii umflați de atâta efort. Dar suntem sus, doar noi doi, admirând priveliștea magnifică. Terasa pe care ne odihnim oasele e rămășița unei qollqa (hambar ) construite de incași la înălțime pentru ca frigul și vântul puternic din vârf să le protejeze recoltele. Suntem într-un soi de frigider natural.

Ne strecurăm prin spațiul strâmt dintre hambare ca doi copii care se joacă de-a v-ați ascunselea, mergând din terasă în terasă și oprindu-ne mereu să ne uităm țintă la cer. Suntem singuri cuci. Ne facem de cap, ne pozăm, ne strâmbăm, ne dezbrăcăm și ne îmbrăcăm. O fi tot de la aer?

Andreea trage un pui de somn, în timp ce eu mă duc să studiez clădirile, imaginându-mi cum arătau în vremurile de glorie, cu grânele proaspete turnate pe ferestrele de sus și boabele uscate, gata de a fi măcinate, strecurate prin partea de jos. Ca turiștii din vale, pe care-i văd acum descărcați din autobuze, vărsați în ruinele fortificațiilor și tocați mărunt de vânzătorii de te-miri-ce. Mă felicit că mi-am învins ADN-ul de câmpean și am urcat până aici.

Rămânem în moțul orașului mai bine de trei ore fără să ne deranjeze nimeni. La vale merge mai ușor, numai bine că și noi ne grăbim să nu ne prindă întunericul. Apusul seamănă izbitor cu cel de ieri, s-ar putea să fie chiar el. Lipsesc doar norii amenințători. Mâine se anunță o zi frumoasă. E ziua în care vom merge la Aquas Calientes și mai departe, la obiectivul obiectivelor, însuși Machu Picchu.

(va urma)

Text și foto: Dejan Petrovic.