Peru Balcanic (5). Cu Sigmund Freud la Machu Picchu.

Un cuplu mai în vârstă coboară scările, ignoră micul dejun, trece pe lângă noi, lasă cheia sub nasul recepționerului adormit și iese din hotel. Asta e, trebuie să fugim! În grabă dărâm scaunul, care face poc! pe marmura falsă. Toți se îndreaptă către mine. Urmează câteva secunde de western în care pistolarul singuratic își înfruntă din priviri rivalii și așteaptă o mișcare cât de mică pentru a dezlănțui iadul. Ieșim pe ușă înainte ca cineva să fie rănit.

Orice orășel cumsecade de pe fața Pământului trebuie că-și doarme somnul dulce la o oră atât de tânără, dar în așezarea asta de munte străzile răsună a tropăit de pași și muget de râu, ca într-un film de groază. Cine vrea câteva clipe de pace sus, la ruine, trebuie să plece la drum cât mai devreme. Când te ajunge din urmă grosul s-a terminat cu liniștea.

Stația de autobuz e la cinci minute mai jos de hotel. Nu vedem nicio coadă și strângem pumnii de bucurie că am putea fi primii care se îmbarcă. Bucuria ne ține doar până vedem un șir lung de oameni așteptând undeva mai încolo, după colț. Ne punem la rând. La cinci și douăzeci fix începem să ne mișcăm. Până la noi se umplu două autobuze; ne urcăm abia într-al treilea. Pornim odată cu zorii.

Cu Sigmund Freud la Machu Picchu. Sau cum se nasc fobiile.

Drumul neasfaltat până la Machu Picchu suie în zig-zag-uri ascuțite, stânga, dreapta, stânga, dreapta, restaurând un rău de mașină pe care nu –am mai avut de multă vreme. Când ieșim din pădurea deasă, printre pleoapele pe jumătate închise zărim o rază albă ițindu-se peste creste din zare și peste cefele din fața noastră. Romantic foc.

Teoria psihanalitică a fobiilor se bazează în mare pe teoriile represiunii și dizlocării. Se crede că fobiile sunt rezultatul unor conflicte nerezolvate între id și super-ego, conflicte pe care ego-ul nu e capabil să le gestioneze. Ego-ul meu, spre exemplu, e scos din joc atunci când are de confruntat mase mari de oameni, cozi, aglomerație în trafic, puncte de trecere a frontierei sau îmbarcarea în avioane.

Am obiceiul să conduc și câte două ceasuri până la o altă graniță, mai liberă, doar ca să nu mă târăsc după alt e sute de mașini. E o decizie total nepractică; nu câștig timp, ba dimpotrivă, și mai consum și benzină în plus. Dar nu te pui cu fobia. Tot eu fac gât atunci când coada la care mă aflu nu se mișcă destul de repede. Dacă stai la rând la supermarket și auzi din spate o voce care cere vehement și disperat să se mai deschidă o casă, e posibil să fie vocea mea. Îmi pare rău, n-am control când vine vorba de de-astea. Numește-o condiție medicală.

Având în vedere, așadar, diagnosticul explicat mai devreme, îți poți imagina cum m-am simțit la coborârea din autobuz vâzând sute de oameni, zâmbitori și relaxați, așteptând calm să intre la Machu Pichhu înaintea mea.

Ca două lame.

Altfel, punctuali peruanii. La șase și un minut primul vizitator trecea dincolo de poartă, după ce prezentase pașaportul și biletul cumpărat din vreme. Minute mai târziu dau energic din coate ca să prind măcar câteva momente de pace, acele momente în care aș fi putut trage în piept aerul magic al acestui loc și mi-aș fi putut imagina cum trebuia să fi arătat orașui împăratului Pachacute acum 550 de ani.

Andreea se strecoară și ea cu greu prin mulțime. Ne reîntâlnim lângă două lame care privesc placid fluviul uman, impasibile la iureș. Puiul pare interesat de modeling și îmi pozează pentru câteva cadre, în timp ce mama lui îmi întoarce elegant fundul și-și mută atenția asupra unei coline înverzite.

O, verdele acestei ierbi proaspăt tunse pare și mai verde în contrast cu griul pietrei așternute atât de măiastru în case, terase, poteci și obiecte sacre. Încerc să-mi închipui cum o fi arătat viața aici acum în urmă cu cinci secole dar e greu, pentru că din oraș au mai rămas doar zidurile goale, iar locuitorii de astăzi poartă jachete în culori țipătoare, rucsaci încă și mai colorați, șepci de baseball și camere foto de absolut toate neamurile și dimensiunile. Situl e curat, bine păzit, iar gărzile au grijă ca turiștii să nu iasă de pe traseele amenajate.

Ghizii care însoțesc grupurile, vorbesc în spaniolă, în engleză, în rusă, în germană, italiană sau franceză. Suntem la cea mai importantă atracție turistică din Peru și fiecare turist, de orice nație, trebuie să fie servit. Găsim cu greu un colț liniștit de Machu Pichu, unde ne pitim pentru o vreme.

Amintiri pentru zile negre.

Norii s-au adunat pe cer și au ascuns soarele. S-a răcorit brusc. Stăm cuminți două ceasuri, bucurându-ne de priveliște, citind informațiile din ghid și jucându-ne cu camerele foto. Locșorul nostru liniștit începe să se aglomereze pe măsură ce alți evadați din turmă se preling încoace, ca niște umbre psihedelice, de-a lungul zidurilor palide. Nivelul de zgomot rămâne însă scăzut. Și ei, ca și noi, încearcă să absoarbă, asemeni unor bureți, cât mai multă emoție și cât mai multă amintire pe care să le păstreze pentru zile negre.

Timpul trece foarte încet aici. După patru ore decidem că ar fi cazul să facem loc și pentru alții. Mai dăm o tură înainte de plecare. Sperăm să depistăm cu ocazia asta și toaleta, că apa și cafeaua băute mai devreme vor să se întoarcă în natură. Urcăm și coborîm pe potecile înguste, traversăm de câteva ori piața centrală și vizitarea sitului se transformă gradual într-o căutare disperată a toaletei sau, cum zic amicii noștri nord-americani, a restroom­-ului, de parcă are cineva chef de odihnă acolo.

Vezicile noastre sunt în stare de șoc: există un singur WC, dincolo de porți, unde se prespune că ar putea odihni toți cei 2500 de vizitatori care se revarsă aici în fiecare zi. Iar coadă, iar așteptare, ringul perfect pentru un nou meci de categorie grea între id și super-ego.

A meritat sau n-a meritat?

Ajungem la zece și jumătate înapoi în Aguas Calientes și mai avem încă șase ceasuri până putem lua trenul de întors la Ollantaytambo. Cum n-avem nimic de făcut în răstimp încercăm să schimbăm biletul pentru o plecare mai timpurie. Ghinion, trebuia să facem asta cu 24 de ore în avans. Găsim un restaurant minunat și ne îngropăm în el.

Pe drumul de întoarcere începem să evaluăm vizita la Machu Picchu. A meritat sau nu tot chinul? De-atunci, de doi ani, tot evaluăm și n-avem un răspus, asta deși, cu timpul, amintirile neplăcute se estompează și rămâi doar cu ce-a fost frumos.

Machu Picchu ne-a rămas și ne va rămâne în memorie așa cum l-am simțit, real, neidealizat, cu bunele și cu relele lui. Din când, amintirea lui sparge crusta subțire a cotidianului și ne curentează cu scurte flash-back-uri. Nu e fabulos, extraordinar, fantastic, tare, bestial așa cum vei citi pe multe bloguri de călătorii. Dar Machu Picchu merită vizitat pentru că defectele și calitățile, bunele și relele,  îi dau un caracter unic cu care își scrie de cinci sute de ani povestea.

(Va urma)