Phayao. One Big Happy Family.

Drumeţii prin junglă – nu. Plimbări cu elefantul – nici atât. Tigri? – nu chiar, dar îţi putem oferi motani. Un rafting, un kayaking, un diving, ceva? – n-avem. Singurul loc din Phayao unde îţi poţi satisface nevoia de adrenalină este spitalul.

Indiferent de zi sau de oră, oraşul trăieşte o nesfârşită după-amiază de duminică. Phayao stă pe malul lacului cu o undiţă aruncată în apă la trecerea timpului, un şlagăr de demult bâzâie în radioul cu tranzistori, atrăgând bondarii. Şi când te-arăţi şi tu, plimbându-te cetăţeneşte pe faleză, îţi aruncă peste umăr o uitătură înciudată. Din toată Thailanda, alt loc de plimbare nu ţi-ai găsit…

– Ce cauţi aici?
– Nimic.
– A, atunci ai ajuns unde trebuie. Poţi să rămâi. Dar în linişte, că-mi sperii peştii.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră. Pustiu peste zi ca o cămară de burlac, Phayao se transformă la prima sclipire a stelelor într-o sufragerie imensă unde cei 21.000 de membri ai familiei mănâncă, se joacă şi cântă împreună.

Sunt singurul străin din cameră. Ca să nu deranjez, mă pun mai deoparte, pe terasă. O supă fierbinte şi picantă se aşează la masa mea şi, în aceeaşi clipă, începe să plouă. E o ploaie leneşă, picăturile abia pică, apa abia udă, norii se ţin de cer şmechereşte, într-un deget, ca nişte maimuţoi care pozează pentru turişti. Familia Phayao s-a adunat la adăpostul unei copertine, dar nu îndrăznesc să mă alătur. Îmi pun mantaua de ploaie şi încep să mănânc acolo, sub stropii care sar ca arşi când ating suprafaţa supei. Lumea se uită la mine zâmbind, câteva pahare de bere se ridică în cinstea intrusului zărghit, trupa îmi dedică un cântec în engleză, mulţumesc şi plec. Am tulburat destul întrunirea. Mă culc, dorm opt ore, mă trezesc, deschid fereastra, mă uit pe stradă, nu e nimeni nicăieri. Doar lacul rămăsese în acelaşi loc ca aseară.

Wat Tilokaram

– 20 de baht de persoană; dar trebuie să aşteptaţi, să se adune încă patru pasageri. Aveţi o ţigară?

Cu pălăriile de soare trase pe ochi, ne-am aprins reciproc câte un tutun şi am aşteptat, uitându-ne când în lungul străzii, când în latul lacului. Kwan Phayao, cel mai mare lac artificial al ţării, cea mai importantă resursă de peşte de apă dulce şi, probabil, cea mai pregnantă atracţie turistică a provinciei, şade fix în mijlocul sufrageriei, pardon, oraşului, ca să nu fie nevoie, Doamne fereşte, să te ridici de pe scaun ca să-l vezi.  Un templu vechi de cinci secole doarme pe fundul apei, loc de pelerinaj şi închinăciune pentru peştii mai smeriţi. Pentru oameni, din tot Wat Tilokaram-ul scufundat la amenajarea lacului a mai rămas la suprafaţă doar o statuie a lui Buddha, pe care localnicii o vizitează, din când în când, la bordul bărcuţei de lemn conduse de bărbatul de lângă mine. Din când în când, nu şi azi.

– Mai aşteptăm?
– Trebuie să se adune încă patru pasageri.
– Şi când se adună?
– Nu ştiu. Poate se adună, poate nu se adună.

Era doar o problemă de bani. Omul nu-şi punea muşchii la treabă pentru douăzeci de baht. Am convocat patru prieteni imaginari, am plătit pentru toţi cinci şi am pornit. Bărbatul înfigea pagaia în apă domol şi delicat, parcă pescuia bucăţi de carne dintr-o imensă căldare cu supă.

Pe chipul de aur al lui Buddha se citea o imensă uşurare. Dacă buddhismul înseamnă renunţare la lumesc, la avuţii, la dorinţe şi la patimi, statuia de pe Kwan Phayao întruchipa tot ce-i mai buddhist pe lume. Prinţul care dăduse un palat pentru un smochin levita printre nuferi într-o stare de perfectă iluminare. Lacul care îi ocupase templul, îi umpluse altarele cu peşti şi raci, lacul care îi răpise umbra, adăpostul şi slăvirea, fusese iertat.

M-am întors singur pe mal. Cei patru prieteni imaginari au zis că lor le place locul, că e mişto şi că ei rămân acolo. În două luni de zile, un telefon n-au dat.

Mai multe despre Phayao, pe site-ul Autorităţii pentru Turism a Thailandei. Despre cazare am scris aici.

Foto & Video: Brăduţ Florescu, mai 2011.
View Larger Map