Piloţii fac lucruri trăsnite! (Ep. 1): Două zboruri de neuitat în Papua şi India.

Încep azi un mini-serial despre cele mai trăsnite zboruri din viaţa mea. Dacă ai frică de avion, citeşte şi poate-ţi trece.

Papua. Atenţie, se închide cerul.

Unde: Papua, Indonezia.

Ruta: Jayapura – Wamena, Papua.

Companie: Trigana Air.

Aeronava: ATR 42.

Trigana Air opera 5 zboruri pe ruta de mai sus, programate din două în două ore. Aveam bilet la cursa de 12, dar Ruslan, ghidul meu, mi-a pus în vedere să ajung la aeroport cel târziu la 6. De ce?

– E mai sigur aşa.

A doua zi am ajuns la aeroport cu ochii cârpiţi. Sala de aşteptare era plină. Un ATR 42 poate transporta maximum 42 de pasageri. Pe ecranul “Plecări” apăreau doar cursele Trigana către Wamena. Cei 200 de oameni n-aveau cum să încapă în primul zbor, programat la 6. Şi nici în cel de la 8. Pasagerii aşteptau ceva, dar nu-mi dădeam seama ce.

Era deja 7.30 şi, deşi niciun avion nu decolase către Wamena, călătorii aşteptau calmi, citind ziarul şi bând cafea după cafea. La 9 a început agitaţia. Staţia de amplificare, care până atunci nu scosese o vorbă, anunţa ceva în indoneziană. Ruslan se apropie de mine în grabă.

– Gata, pregăteşte-te pentru îmbarcare.
– Dar am zbor la avionul de 12!
– Nu contează. Acum s-a dat weather clearance de la Wamena, acum se pleacă. Dacă nu decolaţi imediat, trebuie să aşteptaţi următorul clearance, care nu se ştie când va veni. A fost vreme proastă zilele astea. Ieri nu s-a zburat deloc.

Situată la 1550 de metri şi înconjurată de piscuri de peste 3500, pista aeroportului din Wamena poate fi accesată printr-o fereastră îngustă dintre doi munţi. Cum aeroportul nu dispune de ghidaj pentru zbor instrumental, approach-ul şi aterizarea se fac exclusiv vizual. Valea râului Baliem e de cele mai multe ori la nivelul plafonului de nori. Sunt zile când nu-ţi vezi nici vârful nasului, cu atât mai puţin pista.

Dar la acel moment al dimineţi norii se risipiseră şi se putea zbura. Cursele de 6, 8 şi 10, plus un alt avion cu bagaje şi cargo, au decolat unul după altul, ca un stol de gâşte speriate de vulpe. Zborul meu, programat pentru ora 12, a plecat la 9.40.

Avioanele ne-au debarcat şi s-au întors rapid acasă. Norii coborau. La amiază mă uitam la ei de sus. Şi nu zburam.

India. Cel mai iubit dintre aerieni

Unde: Sud-vestul Indiei.

Ruta: Cochin – Agatti (arhipelagul Lakshadweep).

Companie: Indian Airlines.

Aeronavă: Dornier 228.

Abia aşteptam să decolez către misterioasele insule de pe coasta vestică a Indiei. Dar bătrânul aparat Dornier care ar fi trebuit să mă ducă acolo nu se grăbea nicăieri.

– Nu putem decola. S-a stricat un motor. Aşteptăm unul nou de la Mumbai.

– Şi când vine?

– Azi, mâine, nu ştim exact. Vă anunţăm noi.

Am petrecut încă o zi la hotel. Ploua dezolant, fără oprire. Musonul îşi cânta ultima arie. Coboram din când în când la recepţie să mă interesez de situaţia zborului. La 9 seara, telefonul din cameră a sunat:

– Suntem fericiţi să vă informăm că motorul a venit şi a fost déjà montat. Mâine dimineaţă vă aşteptăm la aeroport.

Am urcat la bordul micului şi caraghiosului avion, inspectându-i cu atenţie niturile şi îmbinările. Arăta ca un autobuz rural. Dintre cele 18 locuri de la bord, doar 7 erau ocupate. Eu şi Crina, în spatele nostru un cuplu de englezi pensionari, iar la coada avionului o familie de indieni, mamă, tată şi copil. Echipajul era alcătuit din trei persoane: căpitanul, copilotul şi un steward care stivuia cocoşat cele 10 cutii cu apă şi biscuiţi. On board meals.

Piloţii au virat stânga imediat după decolare, la 20 de metri de sol, împotriva oricărei reguli de siguranţă. Aerul condiţionat a înecat cabina într-un abur gros. Am crezut că am luat foc. În clipa în care avionaşul s-a îndreptat cu botul spre vest şi a început să urce spre altitudinea de croazieră, căpitanul şi-a dat jos căştile şi centura şi a venit să petreacă restul călătoriei alături de pasageri. Copilotul a întins un ziar peste manşă şi s-a scufundat în evenimentele zilei. Cockpit-ul nu avea uşă. Puteam citi titlul de pe prima pagină.

Căpitanul, un indian de 63 de ani, se bucura de notorietate şi respect în tot arhipelagul Lakshadweep. Pe ruta Cochin – Agatti exista atunci un singur zbor, operat cu aceeaşi aeronavă şi acelaşi echipaj. Întors cu spatele spre carlingă, rezemat cu cotul de un scaun, căpitanul scoase o sticlă de nu ştiu unde şi-şi umplu un pahar. Apoi ne oferi şi nouă:

– Vreţi nişte whisky? Eu nu pot să zbor dacă nu beau ceva.

Glumea. În sticla întinsă către ochii mei oripilaţi era doar suc de portocale. Seniorul se amuza pe seama noastră. Pentru următoarele 30 de minute, ne-a delectat cu poveşti ale aerului mai mult sau mai puţin înfricoşătoare, aş tinde să spun “mai mult”, pentru că modelul de avion în care ne aflam înregistrase 10 accidente în ultimele două decenii. Soldate cu morţi.

Încercând să schimb vorba, l-am întrebat dacă, în drumul spre Agatti, vom survola şi insula Bangaram (destinaţia noastră finală). Voiam să fac nişte poze.

– Bangaram? În mod normal nu, nu e pe ruta noastră. Dar astăzi vom face o excepţie pentru prietenul nostru fotograf.

Căpitanul sorbi ultima gură de “whisky” şi se întoarse în cockpit. Colegul strânse repede ziarul împrăştiat pe tot bordul şi decuplă pilotul automat. Urmă un viraj strâns către dreapta, combinat cu o pierdere rapidă de altitudine.

10 minute mai târziu şi 4500 de metri mai jos, avionul survola, zburând în cerc, un atol superb, pierdut în mijlocul Oceanului Indian. O voce se auzi din cockpit:

– Bangaram Island, domnule fotograf! Fă-ţi pozele şi spune-mi când ai terminat!

Cursa de linie a companiei Indian Ailines devenise un sight-seeing tour. Mi-am lipit obiectivul de hubloul prăfuit şi am tras 10 cadre, cât de repede am putut.

– Gata, domnule căpitan, mulţumesc!
– Ei, gata! Nu e nicio grabă. Mai fă poze, mai fă poze!

Am ocolit insula de două ori înainte ca piloţii, în sfârşit convinşi că am tras suficient de multe cadre, să se întoarcă la ruta prevăzută în planul de zbor. Dacă exista aşa ceva.

Avionul a aterizat fără probleme pe Agatti, în saluturile călduroase ale localnicilor care se strânseseră să-l vadă. Căpitanul a coborât pe pistă şi a strâns mâini ca un mare şef de stat.

După încă o oră terifiantă cu barca, am ajuns pe Bangaram. În timp ce savuram o nucă de cocos, i-am povestit managerului resortului întâmplarea de la bord.

– Acum înţeleg de ce vă învârteaţi pe deasupra noastră. Aşa e căpitanul, mai nebun. Îi place să facă pasagerii fericiţi. De-aia îl iubeşte toată lumea.

În 2005, la un an după povestea de mai sus, un pilot al Indian Airlines care lucra pe ruta respectivă şi-a dat demisia între două zboruri, lăsând 12 pasageri pe Agatti. O fi acelaşi personaj?

Din episodul următor: o companie aeriană de familie, cel mai bătrân avion şi un zbor după balene.