Polinezia 2008 (Ep. 1) – București-Auckland, 40 de ore Business Class cu Emirates

Airbusul a luat la traversat Oceanul Indian, de la nord-vest la sud-est. În 3 ore, zburam peste Maldive. Am trecut la 2.000 de kilometri de coasta Indiei, de Malaezia, de Indonezia (care până de curând mi se părea la mama naibii). Şi-am mers mai departe, spre sud. Înainte, în urmă, în stânga, în dreapta și dedesubt: numai apă. După 8 ore de zbor, avionul a cârmit est și a ținut-o drept spre Melbourne. După încă 4 ore, am aterizat pe coasta sudică a Australiei. Ajunși la capătul lumii, încă mai aveam de mers…

90 de minute escală. Ce să faci? Locuri de fumat nu există în Melbourne. Există, în schimb, un lounge pentru călătorii obosiți. Am băut o cafea, am mâncat un pateu și – ce bun e luxul câteodată – am făcut un duș. Apa caldă a mai spălat din kilometrii care mi se adunaseră în piele.

Cum am devenit “guys”. Trandafirul criminal. Ce departe stau!

La ușa Airbusului ne-a întâmpinat un echipaj nou. De unde, până atunci, fuseserăm tratați doar cu sir și madam, acum ni se spunea, simplu, guys. Hi, guys, welcome aboard, Would you like some coffee, guys?. Eram în Australia și asta conta mai mult decât logo-ul Emirates embosat cu auriu.

Până la Auckland am dormit. N-am mâncat, n-am băut, nu m-am uitat pe geam. Am deschis ochii abia în momentul în care piloții (un canadian și un englez) au anunțat că aterizăm. Am trecut prin mai multe straturi de nori, ne-am luptat un pic cu vântul și ne-am așezat pe pistă. Primul lucru care m-a făcut să pricep unde mă aflu a fost imaginea unui avion pe care scria “Air Fiji”. Mi-am zis, asemenea, piticului din banc: “Maamă, ce departe stau”.

Noua Zeelandă se laudă cu unul dintre cele mai curate și mai sănătoase ambiente naturale. Şi, spre lauda lor, neo-zeelandezii țin să-și păstreze natura așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Marea lor grijă, la controlul vamal, era să nu introducem în țară vreun micro-organism dăunător eco-sistemului. La banda de bagaje, un cățel beagle mirosea fiecare valiză. La noi s-a oprit și a început să latre. Ce-o fi, ce-o fi? Polițista ne-a rugat să deschidem geanta. Cațelul și-a băgat botul în ea și a scos un trandafir, pe care echipajul de pe Emirates i-l dăruise Crinei. “Ne dați amendă?” întreb eu, puțin sarcastic. “Nu, pentru că am reușit să-l găsim la timp. Dacă vi-l găseau la X-ray, trebuia să plătiți 200 de dolari” (100 de euro).

A urmat o scenă ilară. Ne-am desfăcut gențile și am început să scotocim după orice urmă de mușetel, trifoi sau coajă de alună care ne-ar fi putut aduce în fața legii. În cele din urmă, am trecut fără probleme. Mai mult, nu ne-au mai cerut nici taxa suplimentară pentru cele 4 cartușe de țigări pe care le aveam cu noi. Cota permisă era de două.

Acum așteptăm să se lumineze, ca să ieșim să vedem orașul. Mâine, zburăm spre nord, acolo unde nu e niciodată iarnă (așa e la antipozi, nordul e cald). Mă duc pe balcon să fumez o țigară, că-n cameră nu e voie. De fapt, aici n-ai voie să fumezi nicăieri, fir-ar să fie. Ce departe stau!