Polinezia 2008 (Ep. 7) – Moș Crăciun trăiește în Tonga.

Reguli pe o insulă pustie. Cele mai scumpe papaya din lume. Mortul de pe plajă. Cum să-ți crești copiii in the middle of nowhere.

După 3 zile petrecute în Foiata, nu descoperisem încă nimic “ciudat” la gazda noastră. Da, avea un simț mai aparte al umorului, în sensul în care, când întrebam “ce mâncăm diseară?” el răspundea “supă de pui de broască țestoasă și sirenă împănată cu delfin”. Da, avea un simț pronunțat al proprietîții, pentru că nu stătea o secundă fără să repare, construiască sau îmbunătățească ceva. Omul avea până și antenă wireless pe insulă! Şi da, gonise turiști de pe insulă de mai multe ori, după cum urma să-mi povestească.

“O insulă e ca o casă. Când intri într-o casă, spui mai întâi bună ziua, te ștergi pe picioare și, dacă ți se permite, intri. Nu dai buzna încălțat și nu-ți faci nevoile în mijlocul sufrageriei. Cei mai răi sunt ăștia cu yachturile. Maan, sunt niște mari măgari”

Cu câteva luni în urmă, un yacht a ancorat în lagună. Din el au coborât 4 pasageri (un domn și 3 doamne), au urcat în șalupă și au debarcat pe plaja albă a Foiatei. Feleti îi urmărea cu binoclul. Cei 4 au intrat în junglă, au dat peste mica livadă a lui Feleti, au cules 3 fructe de papaya și le-au dus în bărcuță. Apoi au urcat la restaurant, unde bărbatul a comandat o bere. Feleti nu le-a zis nimic. Când le-a adus nota, cei 4 au sărit în sus:

“Cum să coste o bere 156 de panga? Ești nebun, domnule?”

“A, nu… V-am pus pe notă o bere de 6 panga și 3 papaya de 50 de panga fiecare. Băieții mei sunt la voi la barcă. Dacă nu plătiți, o confiscăm în loc de bani”.

Bărbatul a plătit, apoi s-a dus la poliție în insula mare și a reclamat toată tărășenia. Şeful de post a ascultat atent, a notat, apoi a zis:

“Hm…nu știu ce se întâmplă cu Feleti…”

“Așa-i? Nu că am dreptate?” s-a înfoiat reclamantul.

“Nu, nu e asta…continuă polițistul…dar ultima oară când am avut o situație similară a cerut 60 de panga pentru o papaya. Dumneavoastră v-a făcut discount.”

Ce alte nebunii mai face Feleti? Ascult-o pe asta.

“Am cumpărat pentru băieți o trusă de efecte speciale ca cele care se folosesc în filme. Ne distrăm grozav cu ea. Într-o zi, se oprește alt yacht în lagună și văd că se apropie o bărcuță cu vreo 5-6 oameni. Iau repede trusa, scot din ea un pumnal fals și niște sânge artificial. Îmi înfing pumnalul în gât și mă stropesc tot cu sânge, apoi mă așez lat pe plajă și aștept să văd ce se întâmplă. Vizitatorii se apropie de plajă, coboară, fac câțiva pași, mă văd, țipă și o tulesc înapoi la yacht. Ăștia-s oamenii.”

Am tot amintit de băieții lui Feleti. Ţi-i imaginezi deja niște voinici cât palmierul, viteji, fibroși, capabili să înoate ca peștii și să zboare ca pescărușii. Cam așa sunt, cu precizarea că au 10, 11 și 14 ani. Otto, Heinrich și Ulrich au nume nemțești, tată neamț, dar vorbesc între ei tongana și se poartă ca niște adevărați oameni ai oceanului. A, nu te gândi că sunt salbatici. Copiii ăștia mi-au spus fără vorbe adevărul despre tatăl lor.

Sunt extrem de respectuoși, de bine educați, știu engleza, citesc, se joacă pe computer, navighează pe internet, ca orice copil normal din lumea asta. Fiecare are laptopul lui personal. Seara, restaurantul arată ca un internet cafe. Feleti și Ma’ata au înțeles riscul izolării culturale și sociale a copiilor și au făcut tot ce le-a stat în putere să-i pregătească pe băieți pentru “lumea civilizată”. Copiii se duc la școala din insula mare de luni până vineri, iar în week-end ajută pe insula mică. Ulrich – cel mai mare și mai puternic – e căpitan de barcă și tehnician șef. Heinrich face curat în camere împreună cu sora lui. Otto ajută la bucătărie. Într-o seară ne-a servit cu prăjituri făcute chiar de el, după o rețetă proprie. Puștiul are talent.