Polinezia 2008 (Ep. 7) – Moș Crăciun trăiește în Tonga.

Am stat mult cu copiii. Am făcut schimb de jocuri de computer, am jucat trivia, le-am arătat poze și le-am povestit despre locurile unde-am fost. Puștii priveau și ascultau atent, apoi puneau întrebări sub privirile calde ale lui Feleti. “Turiștii sunt o formă foarte valoroasă de educație și pentru copii, și pentru noi. Vin aici oameni din toată lumea, cu diverse background-uri. E o șansă pentru cei mici să întâlnească atâta informație”.

“Da’ cum faci de sunt atât de cuminți și de ascultători? Sunt, totuși, 3 băieți zdraveni și plini de energie. Cum îi ții din scurt? Nu țipi la ei, nu-i urechezi…”

Aici, Feleti a stat un pic pe gânduri, apoi mi-a dat o replică la care mă gândesc mereu de-atunci:

“Copiii sunt prietenii noștri și noi suntem prietenii lor. Locuim împreună pe aceeași insulă și trebuie să tragem împreună ca să ne fie tuturor bine”.

Nu sună foarte românește genul ăsta de abordare a relației părinte-copil. Dar am un exemplu că funcționează chiar și pe o insulă pustie.

(Mai am puțin și scriu eu romanul ăla de care zicea Ma’ata.)

Primul meu contract ca fotograf. Toți la o masă. Despărțirea.

Într-o seară, stăteam pe terasa restaurantului și prelucram pozele făcute peste zi. Feleti se apropie de mine cu un Carlsberg rece în mână: “Hey, Mr. Romania, how can you work mitout a beer?” Mi-o toarnă în pahar și se așează lângă mine, să vadă și el pozele. Se uită, se uită, se uită, după un sfert de ora îmi zice “Astea le-ai făcut tu? Aici, pe insula noastră?” Zic: “Da, de ce?” “Stai un pic, că mă întorc”. Pleacă în bucătărie și șușotește câteva minute cu Ma’ata. Se întorc împreună, cu niște fețe ciudate.

“Listen, maan, ne-am gândit să vă propunem ceva. Fă poze la tot resortul și stați gratis cât vreți voi. Ce ziceți?”.

Nu mi-a venit să cred. Obținusem fără să vreau un contract de fotograf profesionist 🙂 Încerc să normalizez lucrurile: “Oameni buni, eu fac oricum poze pe-aici, e plăcerea mea. Vi le dau gratis să le folosiți cum vreți. Nu e nevoie să îmi dați nimic înapoi. Pe bune”

N-a fost chip să ne înțelegem. A rămas ca ei. În următoarele trei zile am pozat cele 7 fale-uri, restaurantul, împrejurimile. Am avut toate condițiile create. Înainte de fiecare sesiune foto, Heinrich făcea curat în fiecare fale și mă asista cu orice aveam nevoie.

Rezultatul a fost un succes. Trei seri la rând, după apus, am organizat “proiecții” cu toată familia. Fiecare imagine era însoțită de exclamații de uimire, apoi analizată cu atenție “Ma’ata, dear, if we put these pictures on our website, maan, we should charge mooore for the rooms! Hohohoho!”

Ca bonus, am făcut și câteva “product shots” cu perlele pe care Ma’ata le avea la vânzare într-un colțișor din restaurant. “Sunt perle naturale; familia mea are o fermă de scoici două insulițe mai încolo.” mi-a explicat ea.

Ultimele zile au fost cele mai frumoase. Eram doar eu, Crina și familia Pott pe toată insula. Diminețile, Feleti pregătea doar pentru noi un mic dejun atât de bogat că ne scutea de foame până la apus. Seara, mâncam cu toții aceleași bunătăți la aceeași masă mare. În larg, se ițeau spinările balenelor care-și învățau puii la ocean. Laguna era plină de stele de mare și de pești colorați. Puteam să dormim în orice fale voiam, să facem ce vrem, să cerem ce vrem. Aveam însă, o singură dorință pe care Feleti nu putea să ne-o îndeplinească: să nu mai fie nevoie să ne întoarcem acasă.

Ziua plecării a fost crâncenă. Doamne, cât urăsc despărțirile astea. Ar trebui să se instituie o procedură standard la nivel internațional care să reglementeze fiecare etapă a despărțirii de oamenii pe care îi iubești. Aș propune ca, în ultima zi, pur și simplu să fie interzis să vă mai vedeți. Cei care rămân trebuie să doarmă până la o anumită oră, iar cei care pleacă trebuie să o facă înainte de ora aia. Dacă nu se poate fără, aș permite o singură îmbrățișare și un singur “good-bye” per despărțire, cu mențiunea că acestea trebuie prestate într-o maniera rece, informativă. Dacă nu instauram reguli de genul ăsta, riscăm să plecăm acasă și să ne lăsăm inimile în urmă.

Feleti m-a îmbrățișat cu toată puterea lui de urs, de mi-au pârâit oasele. În timp ce ne duceam spre barcă prin apa până la genunchi, mi-am dat seama de un adevăr care a devenit, după o lună, titlul acestui articol:

“Feleti, tu știi cu cine semeni? Cu Moș Crăciun. Când ajung acasă, o să-i anunț pe toți copiii că exiști cu-adevărat”.

Ceea ce, iată, tocmai am făcut.

http://www.foiata-island.com