Amazing Asia 2007 (Ep. 9) – Sărbătorim sfârșitul Ramadanului

Astăzi, musulmanii din Malaezia și Singapore sărbătoresc Lebaranul sau Hari Raya, varianta lor de final al Ramadanului. Pentru ei, Hari Raya e similară din multe puncte de vedere cu Crăciunul nostru: după o perioadă îndelungată de post, merg dimineața la moschee și apoi sărbătoresc în voie împreună cu familiile și prietenii.

Am avut șansa și onoarea de a petrece ultimele zile în Malaezia alături de musulmani și în sărbătoare cu ei pentru că Joe (Zachari) ne-a invitat la el acasă. Hai să luăm acum povestea de la început:

Azi-noapte am dormit pe Turtle Island, în larg, la 2 mile de prima insulă din Filipine. O să vă povestim mai pe larg despre incredibila experiență de acolo într-un articol special. Ne-am trezit la 6 dimineața, am băut câte o cafea și ne-am urcat în barcă. După 1 ora de mers în turație maximă, am ajuns înapoi în Sandakan.

La 7.30 moscheea centrală începea deja să se golească, iar străzile să se umple de oameni veseli îmbrăcați vesel. Era într-adevăr o bucurie pentru suflet și pentru ochi, pentru scriitor și pentru fotograf.

Am ieșit din port ușor buimaci de nesomn și de tangajul bărcii și ne-am dus instinctiv mâinile spre aparatele foto. Atâta lumină, atâta culoare și atâta veselie nu puteau fi scăpate printre degete. Mai mult, tinerii și copiii din alaiul nesfârșit care curgea înapoi spre oraș ne făceau semne și ne rugau să îi fotografiem.

Nu-mi iert nici până acum greșeala tehnică pe care am făcut-o lăsând camera pe setările de cu o noapte înainte, când pândeam puii de țestoasă; majoritatea fotografiilor au ieșit ușor arse și nu am mai putut să le retușez. Dar am să încerc să suplinesc prin poveste.

Joe, care fusese cu noi pe Turtle Island, se îmbrăcase de cu zori în straiul de sărbătoare. Era amuzant și solemn în același timp să-l vezi pe inimosul nostru ghid cu haina musulmană și ecuson la gât. Firește, nu s-a despărțit nicio secundă de noul lui aparat foto.

Am fost transferați la birourile Sepilok Tropical Jungle Adventure ca să ne putem schimba hainele de insulă cu unele mai sărbătorești (blugi și o cămașă). Aici l-am cunoscut pe Johnny, patronul tour operatorului, un tip de 27 de ani, urmașul unor chinezi stabiliți în Borneo de mai multe generații. Un tip relaxat și prietenos, care a decis să investească o parte din averea familiei lui – agonisită în special din comerțul cu cherestea – într-o afacere turistică.

În “backstage”-ul agenției, pe un perete, am văzut un fax de felicitare primit de Johhny de la WWF; zicea că, mulțumită SJR, câteva sute de hectare fuseseră declarate parc natural și multe specii își recăpătaseră dreptul la habitat.

Alături de Johnny, am întâlnit-o și pe Jessie, o chinezoaică naturalizată, care s-a alăturat SJR împreună cu Joe, acum 10 luni. Mamă a doi copii, Jessie deborda de energie și privea cu multă detașare faptul că sâmbătă, când toți musulmanii se distrează, ea trebuie să treacă pe la birou câteva ore.

Paranteză: se pare că multe companii din Malaezia practică angajarile mixte, tocmai pentru a nu-și paraliza activitatea în perioada sărbătorilor religioase. Aici trăiesc deopotrivă musulmani, budiști, taoiști și hinduși. Dacă știi cum să-i rotești, poți avea oameni la muncă în fiecare zi din an. Vreau să vă spun un lucru: oamenii aștia chiar muncesc. În fine, să mergem mai departe.

Joe s-a dus acasă ca să se pregătească de oaspeți. Casa lui urma să fie deschisă toată ziua. Ăsta e un obicei la musulmani: își declară casa “deschisă” și oricine poate intra în ea în ziua aceea, să stea de vorbă și să se ospăteze. Nu ca la noi de Crăciun, când ne închidem în casă cu toată familia; aici oricine poate intra, iar prietenii sunt invitați de onoare.

Johnny și Jessie au plecat și ei, că mai aveau treburi de rezolvat, așa că am avut o oră și jumatate să ne mai plimbăm prin Sandakan. Ne-am oprit la un restaurant indian (ei munceau) și am băut o cafea cu lapte delicioasă. Apoi am căutat și am găsit un supermarket, de unde am cumpărat o sacoșă de biscuiți și bomboane pentru copiii lui Joe, așa cum se cuvine să facă oaspeții de Hari Raya. La 11 fix ne-am întors la sediul SJR, ne-am întâlnit cu cei doi chinezi și ne-am urcat în mașini.

Am ajuns la Joe acasă 30 de minute mai târziu. Ghidul nostru locuia împreună cu soția, cei doi copii și familia fratelui său într-un cartier de blocuri, foarte asemănător cu ale noastre, doar că erau mai puține mașini, iar spațiul era mai deschis.

Ne-a durut puțin inima să aflăm că un om ca Joe, învățat cu spațiile largi, cu râul, cu marea, cu sălbăticia, trăiește într-un apartament de câțiva zeci de metri pătrați. Descins din triburile vânătorilor de capete – stăpânii junglei – povestea acestui om e o oglindă a poveștii orang utanilor; pe planeta noastră, e tot mai puțin loc pentru cei care chiar vor să trăiască.

Cartierul ne-a întâmpinat la fel ca întreg Sandakanul: cu priviri mirate, admirative, cu zeci de copii salutându-ne cu prietenie și respect “Hello!”, cu o surpriză evidentă în privirile oamenilor; eram primii albi care pășeau în cartier. Eram “Orang Puti” – Oamenii Albi.

Apartamentul lui Joe era mic și vesel. Soția, cumnata și sora lui petrecuseră ultimele zile în bucătărie, pregătind nu mai puțin de 5 feluri de mâncare și 10 feluri de dulciuri. N-am știut nici cu ce să începem, nici cu ce să terminăm, așa că ne-am umplut farfuriile cu de toate.

Deși Ramadanul se terminase, nu se servea alcool. În schimb, ni s-au turnat limonadă, Coca-Cola și apă rece din belșug.

Ramadanul e un post foarte dur; în timpul zilei nu ai voie să mănânci sau să bei, nu ai voie nici măcar să îți înghiți saliva. Musulmanii umblă cu batiste în care salivează ca să nu încalce postul. Imaginați-vă cât de greu este să nu bei apa într-o zi în care temperatura este de 30-32 de grade, umiditatea de 70-80 la sută, iar tu ești la muncă.

După ce-am mâncat și am băut pe săturate, am ieșit pe palier, de fapt un balcon comun pentru cele 4 familii de pe etaj. Aici am fost asaltați de copii de pe scară, amici cu băiatul lui Joe, care cerșeau; nu bani, nu dulciuri, nu pixuri. Cerșeau prietenie, atenție, ne rugau să le facem poze. Erau niște puști între 8 și 12 ani care o rupeau binișor pe engleză. Am stat de vorbă cu ei, jumătate în english, un pic în malay și restul prin gesturi. Incredibil de respectuoși și la locul lor.

La un moment dat, am intrat în sufragerie și, pe televizorul Sharp, invitații se uitau la Animal Planet. Le-am zis: “For you, Animal Planet is like the local news”. N-a fost chiar așa; se difuza un documentar despre cameleonii din deșert și oamenii erau foarte curioși.

Fetița lui Joe mai ieșea din când în când pe palier și, aratând spre noi, îi striga tatălui său: “Orang Puti, Orang Puti”. Pentru prima oară, ne-am simțit NOI ca niște maimuțe și am înțeles prin ce trec bieții Orang Utani când vine lumea să se uite la ei – un sentiment destul de plăcut, în definitiv.

Deși am fi rămas alături de Joe și ai săi pentru tot restul vieții, a trebuit să ridicăm ancora pe la 2, pentru că la 4 aveam avion. A fost cea mai tristă despărțire pe care am trăit-o vreodată. Ne-am îmbrățișat cu Joe de 10 ori, ne-am urat tot ce ne venea la gură, ne-am jurat să ne întoarcem și, până atunci, să ne scriem.

La 2 și jumătate eram deja în aeroportul din Sandakan. Am trecut de check-in după ce am fost nevoiți să ne reîmpachetam bulendrele astfel încât să rezulte un singur bagaj de mână pentru fiecare.

Boeingul 737 al AirAsia a decolat cu 10 minute mai devreme decât era programat, poate și pentru că pasagerii erau puțini. În timp ce zburam peste Borneo și pădurile lui nesfârșite, ne-am dat seama că am venit aici după maimuțe rare și am găsit oameni rari.

Terima Kasih Baniak Baniak. Saya Cinta Anda, Borneo!