Răsărit și Apus (1). Adevărata legătură dintre marinari și libertate.

Nu mă interesează că ești jurnalist.

Se întâmplă în Olanda, unde o mână de corăbieri experimentați își umplu calele cu vin, rom, bere sau brânzeturi organice pe care le trec peste Canalul Mânecii sau de-a latul Atlanticului. Se întâmplă în Franța, unde trei corăbioare – deocamdată doar trei – fac naveta de-a lungul coastei, de la Bordeaux sau Nantes până la Douarnenez, transportând produse obținute de fermieri locali; de acolo mărfurile sunt preluate de vase englezești, care le trec peste Canal și le predau altor vase pentru a fi urcate, pe râuri, către centrul Marii Britanii. Sau olandezilor, pentru a închide cercul.

Corăbiile din programele Fair Transport și TOWT transferă vin, bere, brânzeturi organice de-a lungul coastelor europene și peste Canalul Mânecii.

Firește, data de livrare depinde în mare măsură de meandrele vântului. Cine își propune să-și îmbarce făptura sau marfa pe o corabie trebuie să abordeze deadline-urile dintr-o perspectivă foarte laxă. Asta am învățat și eu, the hard way, în timpul pregătirilor pentru acest proiect. Sustenabilitatea și punctualitatea nu fac întotdeauna barcă bună împreună. Prima lecție: nu te grăbi.

I-am scris Sabinei de la Fair Transport că aș vrea să mă îmbarc și eu pe Tres Hombres, una dintre corăbiile lor pentru o săptămână sau două. Nu mi-a răspuns. Am sunat-o la biroul din Olanda ca să aflu că Tres Hombres are calendarul modificat și că, din cauza vântului, nu va ajunge în Europa la data trecută pe site ci, probabil, o lună mai târziu. Sau două, nu se știe.

Mi-a propus să mă îmbarc pe Nordlys, un vas programat să facă pasajul dintre nordul Olandei și Bretania. Am acceptat, am plătit avansul și am început pregătirile pentru drum. Cei de la Air France/KLM, la rândul lor implicați în proiecte legate de sustenabilitate, mi-au oferit gratuit zborul pe ruta București-Amsterdam-Paris-București. Biletul tur-retur Bangkok-București îl aveam deja bătut în cuie. Îmi mai lipseau doar haine groase, pe care urma să le cumpăr din România. În rest, totul era pregătit.

Cu nicio lună înaintea plecării am primit un mail de la Sabine: dragă Brad, plecarea lui Nordlys întârzie cu o lună, sper că e ok cu tine. Nu, nu e OK deloc, draga mea, eu am un calendar de care trebuie să mă țin cât de cât, îl pot altera cu o zi, două, poate o săptămână, dar o lună e prea mult. Trăiesc pe uscat, nu pe mare, în lumea mea o lună înseamnă o avere.

Atunci ce zici de Grayhound? mi-a răspuns, exasperată de lipsa mea de flexibilitate. Grayhound Lugger, pilotat de Marcus și Freya Pomeroy-Rowden alături de Malachi, băiețelul lor de 4 ani, urma să traverseze canalul de la Charlestown (UK) la Douarnenez (Franța) pe aproximativ aceleași date ca Nordlys.

Grayhound Lugger. Foto din arhiva familiei Pomeroy-Rowden.

Le-am scris celor de la Air France/KLM rugându-i, dacă se poate, să-mi schimbe biletele. S-au dat peste cap și au rezolvat, deși mai erau doar două săptămâni până la plecare. Urma să zbor București-Paris-Brest-Paris-București, urmând ca de la Brest să iau feribotul până în sudul Angliei și să mă întorc cu vele.

Până la momentul plecării i-am bombardat pe Marcus și pe Freya cu întrebări. Aveam nevoie să știu cât va dura traversarea Canalului Mânecii, ca să știu cum să-mi planific munca. Voiam să adun material și pentru un filmuleț, iar treaba asta cere timp.

– Poate dura 12 ore sau 4 zile. Nu avem de unde să știm.
– Și totuși…
– Navigăm cu vele, Brad, depindem de vânt și de condițiile meteo. Este imposibil să-ți răspundem la această întrebare. Poate e furtună timp de 3 zile și nu putem pleca. Poate avem vânt bun și ajungem într-o zi. De asta e pusă o săptămână în program, acoperitor. Please, understand.
– But you know, I am a journalist. I need to know.

Dragă Brad, te rog să înțelegi că nu avem de unde ști nici când plecăm, nici când ajungem. Acesta este un velier. Cu drag, Freya.

Probabil scos din pepeni de șirul nesfârșit de întrebări, Marcus a decis să mă sune și să-mi explice prin viu grai, că nu mă îmbarcam pe un vas de croazieră, ci pe unul de muncă.

– Nu mă interesează că ești jurnalist, pe Grayhound ești echipaj și ai îndatoriri de membru al echipajului. Faci de cart, ridici vele, speli puntea, stai la cârmă. Sigur, în timpul liber poți să-ți faci treaba, fotografii, filmări, ce vrei tu. Dar nu uita că, în primul rând, trebuie să pui mâna la treabă.
– Înțeleg, înțeleg. O ultimă întrebare, Marcus. Am citit la voi pe site că la bord nu se poate face duș. E adevărat?
– Adevărat. Avem dușuri, dar nu le folosim, fiindcă vom fi 11 oameni la bord și n-o să ne ajungă apa.
– O săptămână fără duș?
– Ce spui? Nu te mai aud.

Înainte de plecare am mai primit două vești “bune”. Una: că portul de start se schimbă din nou, nu mai e Charlestown ci Falmouth. A doua: că în ziua în care voi ajunge în Anglia, o furtună de grad 8 va mătura Canalul. Vânt de 70-80 de kilometri la oră, valuri de 4-5 metri.

Deja îi uram și pe Marcus și pe Freya și barca lor afurisită, și pe Sabine și tot transportul cu vele și pe toți corăbierii ăștia aroganți și dictatoriali care se cred mai buni decât restul oamenilor doar pentru că ei au bărci și noi nu. Dar cel mai mult mă uram pe mine și ideile mele tâmpite: ce mi-a trebuit, ce mi-a trebuit? Dacă a început atât de prost, o să se sfârșească dezastruos.