Răsărit și Apus (1). Adevărata legătură dintre marinari și libertate.

Am părăsit malul meu de mare însorit și dulce cu sufletul cenușiu ca apele Atlanticului, de parcă m-aș fi dus la un război dinainte pierdut.

Când m-am întâlnit la București cu echipa sponsorului, pe un frig năucitor, am încercat să mimez că totul va fi în regulă deși simțeam că, poate pentru prima oară de când fac meseria asta, am să ratez un proiect. Bine, nu e încă timpul pierdut; sunt abia la episodul 1.

Lumea de azi în trei momente.

Pe fiecare zbor Air France care are un capăt în București mă farmecă voicea „crainicei” de limbă română. Cred că e cel mai senzual glas auzit vreodată într-un avion, cu precădere atunci când te anunță că, dacă fumezi în toaletă o să înfunzi pușcăria. De câte ori o aud pe doamna îmi vine să aprind o țigară pe loc, încredințat fiind că voi fi trimis într-o temniță de catifea.

Aeroportul Charles de Gaulle e zgribulit nu atât din cauza vremii urâte de afară, standard parizian, ci pentru că umbra atentatelor recente de la Bruxelles încă le îngheață tuturor sângele în vine. În lounge-ul Air France e o idee mai cald, de la fotoliile moi și ciocolata caldă la discreție. De fumat nu se poate fuma nicăieri în terminalul domestic (de aia îmi plac terminalele sălbatice); trebuie să ies afară.

Car după mine un rucsac cu echipament în valoare de 13 kilograme. Am trei camere foto-video, laptopul, 4 obiective, baterii de rezervă, încărcătoare, harduri externe, un carnet, cabluri de toate felurile. Întreb dacă pot să-l las în lounge până mă duc să fumez. Nu, nu se poate. Noile măsuri de siguranță nu permit. Le asigur pe cele două doamne că nu am nicio bombă în rucsăcel. Îmi răspund cu zâmbete amare: noi vă credem, dar Bruxelles.

Ies, fumez, îngheț, mă întorc. La controlul de securitate, agenta îi solicită unei fetițe de 6-7 ani să-și scoată cizmulițele din picioare. Nimeni nu mai e presus de bănuială. Lumea asta a ajuns să trăiască după hachițele unei adunături de demenți. Îl înjur pe Osama Bin Laden cu voce tare, în timp ce-mi scot a nu știu câta oară laptopul pentru a-l trece separat prin scanner. Țigară mi-a trebuit.

Aceeași agentă, o indiancă la vreo 40 de ani, mă întreabă în engleză dacă sunt francez. Îi răspund în franceză: nu, dar dumneavoastră? Mă privește de parcă mi-ar fi ieșit o broască din gură.

Intru la Relay să-mi cumpăr un carnet de notițe și un pix noi, pe care să le dedic călătoriei abia începute. Un creion Moleskine costă 11 euro, o  doză cu “Aer de Paris” e 10 euro. Am astfel revelația adevăratei valori a monedei europene: zece ca ea echivalează valoric cu o cutie de aluminiu goală. Inspir adânc – cât o mai pot face gratis – și îmi cumpăr un carnet, care la 18 euro pare curată afacere. La următorul proiect o să cer să fiu plătit în bauxită sau grafit.

Bine am venit în Bretania.

Airbusul A320 – din care lipsește vocea senzuală a româncei – începe să se legene amplu odată cu faza coborârii către capitala de facto a Bretaniei, Brest. Furtuna care mătură sudul Angliei are un ecou ascuțit și dincoace de Canal. Dacă într-un avion de 60 de tone se simte așa, nu vreau să știu cum o arăta marea. Mâine am să stau 7 ore pe feribot, asta dacă pleacă. Cât despre navigație cu vele nici nu se pune problema pe o astfel de vreme. Graficul de pe WindGuru e complet mov. Culoarea iadului pentru marinari.

Gazda mea de pe AirBnb, Elsa, mă așteaptă, deși e trecut de 11 noaptea, în seara de Înviere a catolicilor. E o tipă robustă, pistruiată, cu păr blond-cenușiu și un zâmbet încuiat permanent în colțul buzelor subțiri, arse de vânt. Ieșim din aeroport și abia reușim să înaintăm spre parcare în rafalele violente ale furtunii. Elsa e îmbrăcată cu un pardesiu subțire și nu are nimic pe cap. Nu ți-e frig, femeie?

– Bun venit în Bretania. Dacă sare de 20 de grade leșinăm pe stradă.

Interiorul micuțului Peugeot al Elsei seamănă cu un atelier de tâmplărie. Scânduri, cuie, bucăți de placaj și vopseluri sunt aruncate alandala peste tot. Reușesc cu greu să-mi înghesui rucsacul în portbagaj și degajez o altă grămadă de materiale de pe locul din dreapta șoferului ca să pot să stau.

– Scuze pentru haos, renovez casa maică-mii și toată ziua car materiale.

Gazda mea a renunțat acum un an la cariera promițătoare de agent de vânzări pentru BMW și Mini pentru a se dedica, cel puțin o vreme, unor îndeletniciri casnice mai mult la propriu decât la figurat. Zice că simțea nevoia, cel puțin pentru o vreme, să facă ceva concret, cu mâna ei. Când o termina casa mai vede, poate își găsește alt job, poate nu. Deocamdată se întreține închiriindu-și apartamentul din centrul Brest-ului pe Airbnb. De dormit doarme pe șantierul de la maică-sa de acasă.

Conduce impresionant de bine. Întins, fără accelerări și frâne bruște, nici repede nici încet, ca un om care nici nu se grăbește nici nu uită că are de ajuns undeva. Îi laud stilul și râde: măcar atât am învățat și eu de la fostul loc de muncă.

Intrăm în oraș. Cele 200.000 de suflete care populează oficial urbea nu se zăresc pe nicăieri. Ferestrele sunt în beznă. E, totuși, miezul noapții de Înviere, ar trebui să se simtă un dram de sărbătoare chiar și în Franța cea seculară. Where is everybody? S-au culcat deja?

– Bun venit în Bretania. Everybody e la băut prin cârciumi.

Urcăm la etajul trei – și ultimul –  al unui bloculeț cochet. Elsa nu se sfiește să înhațe unul dintre bagaje și să-l aburce energic pe scara în spirală. S-a păcălit luând rucsacul foto. Cel mare, cu haine, geluri de duș și paste de dinți are doar 9 kilograme. Nu mă lasă sub nicio formă să le duc eu pe amândouă.

Apartamentul este șocant de spațios. Un living imens, plantat cu fotolii, canapele și un șemineu, bucătăria deschisă în care ar încăpea lejer o masă de biliard și jucătorii de rigoare, dormitorul cu pat king size și o baie în care, dacă stai pe tron, ai loc să-ți întinzi picioarele. Ce de bani trebuie să ai, Elsa, de ți-ai permis așa o imensitate.

– Bun venit în Bretania. Aici nu ești la Paris. E loc destul pentru toată lumea.

Știam din poveștile lui Roz Avel că bretonii se socotesc un neam aparte care n-are treabă cu Parisul. Sunt neam celtic, luat cu japca de francezi acum 500 de ani, când ducesa bretonă Anne, în vârstă de doar 12 ani, a fost obligată să se mărite cu regele Ludovic al XII-lea. După cinci secole, totuși, bretonii nu uită că verii lor de sânge nu se află în Orașul Luminilor, ci în sudul Angliei, în Irlanda, în Țara Galilor și în Galicia spaniolă. Și sunt foarte mândri de asta. Dacă vlei să te celți cu un bleton spune-i că e flancez. 

– Poftim. Pentru tine. Un La Chouffe rece, e cea mai bună bere bretonă. Mai ai câteva în frigider, să le bei sănătos. Yermat și te-am pupat.

Și-a plecat. Avea o întâlnire. N-a vrut neam să îi plătesc drumul de la aeroport. Ești oaspetele meu. Bine am venit în Bretania.

Ospitalitatea Elsei mi-a mai încălzit inima. Pentru restul organismului m-am băgat sub un duș fierbinte și-am stat acolo minute întregi, amăgindu-mă, în perspectiva săptămânii care urma, că dacă te speli o oră faci rezerve de curățenie.

Cu ultimele puteri i-am dat un mail lui Marcus: Căpitane, am văzut prognoza meteo; e groaznică.  crezi că vom putea pleca?

Mi-a răspuns aproape imediat: Brad, noi nu ne mai uităm la prognoză, o trăim deja. Rafale de 60 de noduri, abia ne ținem în ancoră. Nu cred că o să dormim în noaptea asta. Stai liniștit, nu plecăm până nu se potolește. Avem un copil de 4 ani pe vas. Somn ușor și drum bun încoace.

Mulțumiri.

La finalul primului episod aș dori să mulțumesc următorilor:

– ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
– companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
– concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II. 

(va urma)