Răsărit și Apus (3). Povestea celor trei catarge.

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează 14 minute doar cititul, ceva mai mult dacă te uiți și la filmulețe). Primele două episoade sunt aici.

Fostul buric al pământului.

1689. Al doilea an de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, anul în care un incendiu devasta Brașovul și înnegrea marea biserică afumându-i numele pentru totdeauna și anul în care, din portul britanic Falmouth, ridica pânzele și pornea spre La Coruna prima cursă transcontinentală regulată de poștă și pasageri.

Timp de un secol și jumătate, corăbiile plecate din acest port sudic al Angliei au transportat călători și colete către Spania și Portugalia, iar mai târziu către îndepărtatele țărmuri ale Lumii Noi.

Ultimele zvâcniri ale furtunii Katie.

Falmouth-ul veacurilor XVII-XIX era echivalentul, ca nod de transport, al Heathrow-ului de azi. De aici se pleca peste Atlantic, pe aici se intra în Europa de nord, iar după apariția telegrafului toate navele sosite dinspre Americi opreau prima oară la Falmouth ca să-și citească mailurile și să-și dea check-in.

Dar corăbiile aveau – așa cum au și astăzi și cum vor avea întotdeauna – un obicei foarte prost: nu țineau cont de realitățile momentului. Vântul care le umfla pânzele era prea lent în comparație cu avântul industriei și comerțului. Prea impredictibil. Timpul începuse să se grăbească, iar pentru a ține pasul cu el corăbiile au fost înlocuite, treptat, cu vase propulsate de aburi, capabile să navigheze conform programului, neabătute de nici un vânt potrivnic.

Ultima corabie de pasageri, Seagull, a plecat din Falmouth în 1851, cu destinația Brazilia. A luat cu ea, poate pentru totdeauna, poate doar pentru o vreme, și faima portului care, de atunci și până azi, s-a mai făcut remarcat doar prin evenimente maritime cu caracter simbolic.

De aici a plecat Sir Robert Knox-Johnston în prima circumnavigație non-stop și de unul singur din istoria velismului. Tot de aici s-a lansat Ellen McArthur în cel mai rapid înconjur solitar al Pământului: 71 de zile, 14 ore și 8 minute, fără oprire.

Cum era să mă las de meserie.

Peste ani și ani, când revirimentul transportului cu vele va fi căpătat dimensiuni demne de atenția istoricilor, numele Falmouth va apărea în documente cu următoarea notă:

„În anul 2016, corabia Grayhound Lugger a utilizat acest port ca bază de operațiuni. Proprietarii navei, Marcus și Freya Pomeroy-Rowden, alături de echipaje eterogene, încărcau la Falmouth bere organică pe care o transportau peste Canalul Mînecii în Franța, de unde reveneau cu vinuri și cu alte produse agricole bio. Printre membri echipajului care a realizat prima traversare Falmouth-Camaret-Douarnenez din anul respectiv s-a numărat și celebrul jurnalist român Brad Florescu.”

Bipolarul nostru căpitan.

Meteahna istoricilor e că stau închiși în arhive și conspectează fapte și declarații prinse în documentele vremurilor. Niciunul dintre ei n-a coborât în ziua aceea, prin ploaia deasă și rece, pe pontonul din port, ca să-mi asculte gândurile și să se uite în ochii mei la momentul primului dialog față în față cu Marcus, când eu l-am întrebat dacă are un sac în care să-mi feresc rucsacul foto de ploaie, iar el mi-a răspuns așa:

– Listen, Brad, noi nu suntem aici să te servim pe tine. Avem treabă de făcut. Grayhound nu e un nenorocit de yacht, iar tu nu ai venit într-o blestemată de croazieră de plăcere. Trebuie să-ți faci datoria pe vas și să-ți ai singur de grijă. Îți trebuie ceva? E în grija ta să-ți fi cumpărat din timp. Am obosit de atâtea întrebări și pretenții. Dacă urci la bord te descurci singur. Dacă nu te descurci singur…

În timp ce Marcus scuipa cele de mai sus, mintea mea dezvolta un gând pe care îl camufla sub o privire rece, pitonică: „lunganule, pletosule și dințosule, dacă nu taci o să-ți dau un cap în bărbie și o să pici în apa asta înghețată și o să iau o vâslă și o să te împing la fund cu ea până n-o să mai poți să respiri decât regrete; și după aia o să fug și-o să mă ascund pe o insulă din Thailanda, știu eu una, unde e cald și nu mă găsesc nici Interpolul să-mi ceară socoteală, nici sponsorii să-mi solicite expunerea pe care le-am promis-o. Taci sau ne lăsăm amândoi de meserie.”

– …așa, deci, Brad, e clară treaba?
– E clară.
– Super! Atunci fug să-ți fac rost de sac.

Povestea celor trei catarge. Învierea lui John Knill.

Grayhound Lugger are trei povești: una veche, una nouă și una de dragoste.

În 1776, antreprenorul John Knill din St. Ives lansa la apă Grayhound, o navă rapidă tip lugger, cu trei catarge și douăsprezece vele. Vasul era utilizat pentru colectarea de taxe vamale de pe corăbiile care navigau în raza portului, drept pe care Knill îl concesionase de la stat.

Colectarea taxelor în vremea aceea se făcea sub amenințarea tunurilor de la bord. Ori plăteai, ori erai scufundat. Erau ani în care pirateria legală (privateering) și contrabanda înfloreau de-a lungul coastelor de sud ale Angliei, ani în care s-au clădit imperii comerciale dintre care unele dăinuie și astăzi.

Grayhound la Falmouth, o navă tânără și bătrână într-un port bătrân și tânăr.

Și domnul Knill s-a îmbogățit cât pentru 10 generații. Excentricul vameș și primar al St. Ives și-a dorit atât de mult nemurirea încât a constituit un fond din care să fie celebrat după moarte pe 25 iulie, la fiecare 5 ani. Banii încă nu s-au terminat: sărbătoarea se ține și azi în micul orășel din Cornwall, respectând întocmai alocarea bugetară și indicațiile regizorale ale răposatului. Ultima ediție a fost în 2011:

“10 fetițe vor dansa timp de un sfert de oră pe melodia <All People That On Earth Do Dwell.> Acestea trebuie să aibă mai puțin de 10 ani și să fie copii de pescari, mineri sau marinari.

Fetele vor fi însoțite de două văduve, de primar, de ofițerul vămii și de un maestru de ceremonii. Se alocă 10 lire pentru cina celor de mai sus, care va avea loc la George and Dragon Inn, lângă piață.

5 lire li se vor împărți celor 10 fetițe, o liră se va da lăutarilor, două lire vor fi oferite celor două văduve, 5 lire se vor acorda gospodarului care a crescut cei mai mulți copii până la vârsta de 10 ani, o liră se va cheltui pe cocarde și o altă liră pentru cumpărarea unui registru în care va fi consemnată derularea evenimentului.”

Tot în vederea veșnicei pomeniri, John Knill a plătit construcția unui mausoleu în formă de piramidă, înalt de cincisprezece metri și așezat pe o colină de lângă oraș. Knill a murit însă la Londra, unde a fost și înmormântat, iar sarcofagul faraonic pe care și-l pregătise a rămas gol pentru totdeauna. Interesant este însă faptul că pe una dintre laturile piramidei e gravat următorul cuvânt latinesc: „Resurgam”. Voi învia.

Două sute treizeci și ceva de ani mai târziu, britanicul Marcus Pomeroy-Rowden și prietenul său, Chris Reese, descoperă într-o arhivă planurile de construcție ale Grayhound-ului lui John Knill și decid să construiască o replică la scară.

Așa apare Grayhound Lugger, nava de 68 de picioare și tot cam atâtea tone, meșterită între 2011 și 2013 într-un șantier din Milbrook, lângă Southampton. Noul Grayhound este identic cu ilustrul său predecesor, doar o idee mai mic. John Knill a înviat!

La baza fiecărui catarg al noului Grayhound constructorii au fixat câte o monedă: un taler olandez din 1776, de tipul celor cu care batavii au cumpărat Manhattan-ul, un bănuț din 1914 găsit de Marcus în nisipul de lângă șantierul naval și o liră sterlină ediție 2011, anul când a început treaba la vas. Altfel vorbește catargul cu un ban în buzunar.

Cât despre povestea de dragoste, îi las lui Marcus plăcerea să v-o dezvăluie, spre finalul articolului.