Răsărit și Apus (3). Povestea celor trei catarge.

Corabia nebunilor.

Sunt ultimul sosit la bord. Puntea e plină de oameni ocupați. Jumătate din ei sunt echipaj plătitor, ca mine, cealaltă jumătate voluntariază pe corabie în schimbul a trei mese pe zi, a unei cușete minuscule la pupa și, mai presus de orice, a oportunității de a învăța marinărie.

Ed, anestezistul din Londra, un băiat de zahăr și un marinar priceput.

În prima categorie îi avem pe Ed, medic anestezist într-un spital din Londra, pe soția lui, Kristina, economist la Ministerul Culturii din UK, despre care toți vom crede până în ultima zi că e englezoaică, pe Andy, IT-ist la o bancă din capitală și pe Aubin, un marseiez cu față de apaș care nu vorbește engleza deloc, dar o înțelege surprinzător de bine.

Rachel și Joel într-un moment de odihnă.

De partea cealaltă îi regăsim pe Remy, breton get-beget, marinar din tată în fiu și șef de cart, pe Rachel, care lucrează ca stewardesă pe un vaporaș de croazieră lângă Plymouth și pe Joel, care și-a luat licența de scufundări în Cambodgia, pe Koh Rong Sanlîm și, înainte de a merge la Academia Navală Regală pentru a deveni scufundător militar, deprinde meșteșugurile marinăriei pe Grayhound.

Joel a voluntariat timp de o lună și în România, alături de o fundație care renova școli. Mă întreabă “ce face, draga?”, în timp ce toporizează un palet ca să facă surcele pentru sobă.

Echipajul este completat de Freya, soția lui Marcus, pe care abia o pot urmări cum aleargă între punte și bucătărie cu sacoșele de provizii, și de Malachi, copilul celor doi, un puști adorabil de patru anișori care urăște să fie fotografiat și care, momentan, tușește ca un măgăruș. E un pic răcit.

Ultim venit fiind, nu prea am de ales unde voi dormi: ori în cușeta din stânga prorei, ori în cușeta din dreapta, adică același nivel de discomfort sub două ideologii diferite. Prora e cel mai friguros sector al calei, aflându-se departe de sobiță, cel mai zgomotos în timpul deplasării (dormi, practic, cu capul lipit de etrava care despică valurile) și cel mai afectat de mișcările navei.

Atât de afectat încât cușeta e prevăzută cu o frânghie care să te împiedice să cazi din pat pe o vreme agitată. Mă așteaptă o săptămână distractivă, în care îmi voi plăti prin suferință o parte din păcate.

Foc și pară pe ponton, Marcus s-a relaxat imediat ce-am urcat la bord.

Îmi verific bagajele. Rucsacul cu haine e fleașcă, n-au scăpat decât trei perechi de șosete, trei tricouri, o bluză și niște din aceia care chilotează avioane. Pe umezeala și pe frigul din cală e clar că nu are rost să pun nimic la uscat. Laptopul și camerele foto sunt OK, n-au luat apă. Scot unul dintre aparate, îl ascund sub geacă și ies pe punte. O să încerc să fac câteva poze pe furiș, să nu mă vadă Marcus și să mă certe că nu-mi îndeplinesc sarcinile.

Căpitanul coordonează jovial pregătirile, nesfiindu-se să pună mâna acolo unde e treaba mai grea. Mă ofer să ajut și eu, mă refuză:

– Hey, buddy, nu-i nevoie. Fă-ți fotografiile, filmează ce ai de filmat, nu de asta ești aici? Ne descurcăm noi, oricum suntem aproape gata.
– Cine ești și ce-ai făcut cu Marcus?
– Ce vrei să zici?
– Pe mail, la telefon, pe ponton, m-ai porcăit în toate felurile, de-mi venea să-ți crăp capul. Și acum îmi zâmbești și-mi spui să fac ce vreau?
– Brad, ai urcat la bord, ești în grija mea de-acum. Vreau să te simți bine și să te bucuri de săptămâna asta. Iar dacă-ți ies poze frumoase o să ne trimiți și nouă câteva, nu-i așa? Toată lumea câștigă.

Toată lumea e gata de drum, inclusiv fotograful.

E groasă. Am nimerit pe Corabia Nebunilor, condusă de un căpitan cu dublă personalitate, vorba proverbului:

I hate being bipolar: it’s awesome.

Un bivol botezat Ogarul.

De la prima raită pe punte realizez că Grayhound nu e o barcă de agrement, ci de muncă. Marcus și Chris l-au construit ca la carte, ca pe vremuri, fără niciun compromis și fără nicio dulcegărie.  Corabia are un greement greoi și întortocheat, greu de înțeles pentru cineva obișnuit cu simplitatea elegantă a velierelor moderne.

Cele două vele principale nu stau pe ghiuri, spânzurate de niște bulumaci cărora le zice yards. În loc de dinghy (bărcuța cu motor cu care se fac descinderi la mal) avem la dispoziție două gig-uri cu vâsle pe cât de grațioase pe atât de instabile și dificil de condus.

Pe puntea lui Grayhound. Pare haos, dar fiecare lucrușor e unde trebuie să fie.

Nu văd nici un vinci, nemaivorbind de manivele. Parâmele se trag direct cu mânuța și se înfășoară apoi pe niște bețe de lemn. În loc de timonă avem un tiller masiv de 3 metri în care trebuie să te împingi din picioare dacă vrei să cârmești. O voltă necesită patru oameni. În ciuda numelui său , Grayhound seamănă mai curând cu un bivol.

Însă nu trebuie uitat că, pe vremea lui John Knill, lugger­-ele erau faimoase pentru zveltețea și rapiditatea lor. Vămuiau tot ce prindeau și prindeau tot ce urmăreau.

La un pas de scufundare.

Singura legătură dintre secolul XVIII și ziua de azi o fac aparatura de navigație și comunicații (laptop legat la GPS, radio, AIS) și mașina electrică de gătit în jurul căreia Freya robotește fără oprire, ajutată de Kristina. Fetele fac pâine și pizza.