Răsărit și Apus (5). Spărgătorii de ziduri.

Am 80 de litri de apă în telefon. Și merge!

Asta ar trebui să mă facă să mă simt bine, eventual să-mi ofere un loc în Rai la loja sustenabililor, dar nu e cazul. Tot stilul meu de viață e o batjocură la adresa acestei resurse esențiale și, în definitiv, rare, numite apă. Indiferent că opresc sau nu dușul în timp ce mă săpunesc, că-i dau lui Joel ceaiul meu sau nu, bunurile pe care le consum și folosesc, artefactele life style-ului meu au în spate cisterne întregi de apă.

Niște nebuni precum Stephen Leahy (în cartea sa Your Water Footprint), Tree Huggers sau UNESCO s-au apucat să calculeze câtă apă se consumă în producția unor bunuri larg utilizate de specia umană.  Au rezultat niște cifre zăpăcitoare:

– O felie de pâine – 2,5 litri de apă
– O cafea cu lapte – 5 litri
– O banană – 10 litri
– O pizza Margherita mică – 80 de litri
– Un telefon mobil – 80 de litri. De pildă, adunând apa necesară construirii celor 75 de milioane de dispozitive iPhone vândute de Apple, ajungem la un total de 5,7 milioane de metri cubi, adică echivalentul cumulat al lacurilor Floreasca, Străulești, Grivița și Herăstrău. Și n-am numărat decât produsele unei mărci.
– Un litru de benzină – 2 litri de apă, din care unul este folosit la rafinare și un altul este pompat în puțul de extracție, unde rămâne pentru totdeauna.
– Un tricou – 100 de litri.
– Un litru de lapte – 1000 de litri de apă
– Un kilogram de carne de vită – 1000 de litri de apă
– Un kilogram de ciocolată – 1400 de litri.
– O mașină – 10.000 de litri.

Exemplele cele mai strigătoare la cer sunt apa îmbuteliată, în cazul căreia PET-ul „conține” mai multă apă în fabricație decât în raft și, în fine, combustibilii bio, fiecare litru de etanol obținut din porumb având nevoie de un aport de 2500 de litri irigați. Biodiesel-ul e ceva mai acva-sustenabil, fiind produs din plante care trăiesc în regiuni ploioase (palmierul de ulei, de pildă).

Marinarii cunosc dintotdeauna importanța apei dulci și au un adevărat cult pentru ea. Pământenii, cel puțin unii, au început întrezărească momentul când apa va deveni la fel de prețioasă, dacă nu mai prețioasă decât noul telefon apărut pe piață, decât noua colecție de la Zara, decât o seară de grătare stropite din belșug cu bere (5 litri de apă pentru o halbă).

Alții, dornici să prindă din urmă standardul de viață vestic, sau ceea ce întrezăresc din el prin reclame exaltate, consumă mai mult decât pot, decât au, decât le face bine, confundând risipa cu belșugul și refuzând fie și să audă discutându-se astfel de subiecte deprimante. Răsărit și Apus.

Nu știu unde se plasează românii pe această scală. Dar dacă ai ajuns până la pasajul acesta fără să fi închis pagina înseamnă că mai există speranță. Și că următorul paragraf te va interesa în egală măsură.

Acest avertisment se găsește la intrarea în salonul lui Grayhound. Ca să seteze corect așteptările.

Specialiștii în sustenablitate au câteva recomandări de bun simț în lumina cifrelor de mai sus (și a altora, macro, mult mai îngrijorătoare):

• Consumați mai multe produse vegetale, întrucât water footprint-ul acestora este mai mic.
• Cumpărați echipamente și materiale cu durată de viață cât mai lungă; chiar dacă prețul lor inițial este mai mare, vă veți bucura mai mult timp de ele și, în plus, nu va fi nevoie de încă o cisternă de apă consumată pentru a le înlocui.
• Reparați tot ce se poate repara.
• Instalați-vă captatori de energie regenerabilă (panouri solare, mici turbine de vânt) pentru a vă crește independența și a reduce consumul de apă la sursă (petrol, gaze, păcură necesare încălzirii sau alimentării cu electricitate).
• Firește, evitați irosirea apei în gospodărie. Verificați instalațiile, eventual înlocuiți-le cu unele mai economicoase (cu condiția să fie durabile) și lăsați-le naibii de piscine, că sunt o mare durere de cap.
• Și, mai la temă: evitați sejururile de lux în zone cu resurse limitate de apă. Un studiu arată că, în stațiunile din jurul Mediteranei, consumul de apă crește cu 5 până la 20 de procente în sezonul turistic. Și, dacă sudul Franței să spunem că ar avea de unde compensa, Tunisia sau Egiptul abia au apă pentru nevoile imediate. O jumătate de oră într-un jacuzzi la Hurghada ar putea iriga grădina de curmali a unei oaze prăpădite.

Nu sunt lucruri de făcut pentru că așa zic ONU, UNESCO sau Center for Sustainable Business, ci pentru că ne fac și nouă bine atât pe termen imediat, prin scăderea cheltuielilor, cât și pe termen lung, prin salvgardarea resurselor pentru copiii, nepoții noștri și strănepoții noștri.

Spărgătorii de ziduri.

Timpul pe Grayhound nu se împarte în două bucăți, zi și noapte, lumină și întuneric, ci în șase pachete de câte patru ceasuri. Te trezești la miezul nopții și urci pe punte, la 4 ai terminat, bei un ceai și te culci, fiindcă la 8 intri din nou, imediat după micul dejun. Și tot așa. Dacă te dai cocoș și nu respecți programul o pățești, așa cum aveam să verific, pe propria piele, în următorul episod.

Când vântul bate constant dintr-o direcție favorabilă, s-ar zice că echipajul nu are mare lucru de făcut. Corabia e pusă pe cap-compasul corect și velele sunt ajustate la unghiul ideal pentru a smulge cât mai multă energie din văzduh. E genul acela de situație în care, pe uscat, se desfac berile și se dă drumul la muzică.

Pe mare e un pic altfel. Timpul în sine e mai dens (să nu uităm că e un hibrid de timp cu spațiu), mai încărcat de informație și de sens, iar marinarul, chiar dacă de la distanță pare că zace inert ca o buturugă, e ba cu un ochi în larg, ba cu unul pe busolă, ba cu sufletul la ce-a lăsat în urmă, ba cu gândul la ce-l așteaptă.

În plus de asta, chiar și aici, în largul monoton unde după fiecare șase valuri mici vine un al șaptelea mai mare și cam asta-i toată variația, în largul lipsit de contururile pline de melancolii și promisiuni ale uscatului, universul le trimite uneori marinarilor mici cadouri pline de bucurie.

– Delfini!
– Unde, Kristina?
– Prora babord!
– Delfini!
– Unde, Ed?
– Prora tribord!
– Delfini!
– Unde, Marcus?
– La pupa.

Delfini. Delfini everywhere, cum ar zice un amic de-al meu. De-a dreapta și de-a stânga, arătându-ne calea sau asigurându-ne ariergarda, patru sau cinci cete de delfini apăruseră din seninul mării și, iată-i cum își încrucișeză calea cu greoiul nostru Grayhound, ca niște pui de mâță care vor să scoată un elefant la joacă.

Tot răul de mare și tot frigul din oase s-au pulverizat pe dată, colegii din schimbul doi au auzit strigătele și au venit pe punte, iar pentru următoarele ceasuri, fără a neglija sarcinile marinărești, ne-am zgâit într-un zâmbet mut la noii și bunii noștri tovarăși de drum, care nu ne-au părăsit nici după apus. Târziu, în noapte, respirațiilor lor lungi încă se mai auzeau prin beznă.

– Am trecut demarcația! Mai avem jumătate de drum.

Marcus ținu să facă acest anunț în momentul în care, pe GPS, silueta virtuală a corăbiei depăși linia imaginară care desparte nordul britanic al Canalului Mânecii de sudul francez, Cornwall-ul de Bretania și, așa cum avea să se decidă două luni mai târziu, Regatul Unit de Uniunea Europeană.

Pământul se va învârti oricum, indiferent de politică, zice Marcus cu spatele la evenimente.

La ora referendumului, Freya și Marcus, precum și membrii englezi ai echipajului lor permanent – Rachel și Joel – se aflau pe mare, făcând același etern traseu, cu cala plină de vinuri, beri sau brânzeturi organice. N-au avut ocazia să aleagă dacă doresc ca dunga albăstruie care taie Canalul de-a curmezișul să rămână o convenție maritimă sau o graniță în adevăratul sens al cuvântului.

Pe vremea aceea – vorbesc de parcă ar fi trecut două generații, nu două luni – velieriștii de pe ambele țărmuri puteau naviga liber dintr-o parte într-alta, fie făcând negoț fie plimbări de agrement. La capătul drumului nu-i legitima și nu-i vămuia nimeni. Canalul a fost un pod al Europei către ea însăși. Acum, de-a curmezișul lui începe să se înalțe un zid, ca atâtea altele pe parcursul istoriei.

Și, ca toți predecesorii săi, nici zidul acesta nu va rezista la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu îl vor doborî și pe el marinarii și delfinii.

Mulțumiri.

La finalul episodului aș dori să mulțumesc următorilor:

– ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
– companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
– concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II. 

(va urma)