Răsărit și Apus (6). Când slăbiciunea părăsește trupul.

– Bună dimineața, Brad și bine ai revenit printre cei vii! mă ia Marcus la mișto.
– Îmi pare foarte rău și îmi este rușine că v-am lăsat baltă azi-noapte. Nu mai puteam. Îmi era rău de frig și oboseală.
– Mai știi vorba aia de ți-am spus-o în prima zi?
– N-am s-o uit niciodată.

În ziua plecării, în timp ce încerca să descurce o parâmă încurcată pe straiul catargului, Marcus a alunecat și a căzut de la trei metri direct cu capul pe vinciul ancorei. A rămas lat pe punte și am crezut că aici se încheie povestea. Dar după 10 secunde de șoc, căpitanul s-a ridicat, și-a frecat cucuiul însângerat și, ca unul care tocmai fusese la un simpozion pe lumea cealaltă, a zis:

„Bugger! Pain is nothing but weakness leaving the body.” (La naiba! Durerea se întâmplă atunci când slăbiciunea părăsește trupul.)

Edd și Joel îl pansează pe Marcus în timp ce slăbiciunea îi părăsește trupul.

Marcus e un țăran în cel mai frumos sens al cuvântului. Are un fel de a gândi sănătos și curat, fără impurități sofistice, fără fatalisme sau sarcasme. Chiar și când ne mai aruncă o ironie, o face cu aerul că, dacă ar fi după el, s-ar abține, dar o ridicasem la fileu.

Se bucură ca un copil de plăcutele mărunțișuri – o cană de ceai fierbinte sau o fotografie reușită – și abordează problemele ca pe niște vechi prieteni care au nevoie de ajutor: își suflecă mâinile și trece la treabă fără un cuvânt. Nu l-am auzit niciodată înjurând. Acel bugger din momentul accidentului a fost cel mai urât cuvânt pe care l-a rostit o săptămână întreagă, cel puțin în prezența mea.

Lui Marcus îi plac lucrurile vii, ieșite din palmele omului. Are niște mâini uriașe, puternice și aspre ca niște vulturi de piatră, pe care le mișcă în continuu fie ca să-și ilustreze spusele fie pentru a meșteri ceva. Știe să repare orice reper de pe barcă mai puțin computerul, pe care recunoaște că nu-l înțelege și că nici nu-și propune să-l înțeleagă.

De la tatăl său a deprins pasiunea pentru meșterit. La 11 ani putea să reconstituie un motor din bucăți. La 15 ani – o mașină. A făcut zeci de meserii, a fost turnător de mase plastice, macaragiu, dulgher. În insulele Cayman a lucrat într-un atelier de tâmplărie. Timp de două luni a meșterit la balustrada vilei miliardarului rus Roman Abramovici. A ieșit o capodoperă.

– Da, a ieșit frumoasă de tot. Cred că patronul s-a umplut de bani cu lucrarea aia. Au fost vremuri frumoase. Lucram, navigam, mă distram. Dar în fiecare zi îmi spuneam că, la un moment dat, o să-mi găsesc o slujbă serioasă.
– Și ai găsit?
– N-am găsit-o, am făcut-o. Șezi cu fundul pe ea. E Grayhound.

(Video: Marcus îmi spune povestea construirii lui Grayhound.)

Patul și pantoful.

Deși se pricepe la atâtea lucruri, Marcus are doar două certificări formale: cea de conducător ambarcațiune cu vele (cum se spune la noi) și cea de operator motostivuitor. Pe prima a fost obligat s-o ia, deși se dă cu barca de când se știe, ca să poată face treabă legal cu Grayhound. A doua nu-i folosește la nimic.

– Pentru lucrări din astea, practice, nu-ți trebuie licențe și certificate. Dacă i-ai dat drumul și merge înseamnă că ai făcut ce trebuie. Dacă nu merge, o hârtie n-o să ajute.
– E ceva ce nu știi să-ți faci singur?
– Din păcate da. Încălțămintea. Bunică-meu, un om tare înțelept, mi-a zis așa: „Copile, în viața asta două lucruri trebuie să ai de calitate indiferent cât ar costa. Patul și pantoful. Fiindcă o să petreci cea mai mare parte din timp ori într-unul, ori într-altul.”

Pentru marinar uscatul nu e decât o promisiune, ca niște bani pe care i-ai dat cu împrumut. Știi că sunt ai tăi și te bazezi pe faptul că, la un moment dat, îți vor fi returnați. Dar se cuvine să nu te apuci de cheltuieli până nu-i simți zornăind în propriul buzunar.

Așa și cu Franța. Țărmul ei înalt ne amăgește că mai avem foarte puțin și primim ceea ce ni se cuvine, uite, ți-am adus banii ăia, doar întinde mâna și ia-i că eu nu pot să mă aplec. Ne întindem după ei toată ziua, făcând voltă după voltă în vântul care s-a hotărât să bată taman împotriva noastră. Ancorăm la Camaret abia pe la 5 seara, după trei zile și două nopți pe mare.

Two-six-heave!

O șalupă gonflabilă trage imediat în dreptul nostru. Cei doi bărbați în uniforme pălăvrăgesc ceva cu Remy pufăind la fiecare trei cuvinte, în dulcele stil franțuzesc ofuscat. Marcus șade alături și, neînțelegând nimic, se mulțumește să repete oui, oui. Ia zi, Remy, ce-am făcut?

– Domnii de la căpitănie spun că am ancorat prea în gura portului și că e pericol să intre vreun pescador în noi la noapte.
– Zi-le că ne lipim la ponton dacă ne dau codul de acces de la dușuri.
– D’accord.

Sentimentul minunat al muncii.

Bărbații pleacă iar noi ne pregătim, fără nici un chef, să ridicăm iarăși ancora și să pornim motorul pentru andocare. Am o ocazie unică să tac, dar o sacrific pentru ceea ce mi se pare mie o glumă bună:

– Cum vine asta, căpitane, am străbătut ditai Canalul Mânecii cu vele și de aici până-n ponton mergem cu motorul? E sustenabil așa ceva?

Puntea se umple de zâmbete. Lipsește, totuși, unul: al căpitanului. Cu un deget în colțul gurii și cu o privire de copil care a descoperit unde ascunde Moș Crăciun cadourile, se suci pe călcâie și zise:

– Excelent punctat. Sunt doar 50 de metri. Nu avem nevoie de motor, putem să ne tragem până acolo cu brațele.
– Cu ce???
– Imediat vă arăt.

Marcus coborî bărcuța la apă, și vâsli până la ponton încolăcit în două parâme groase, pe care le legă de tacheți și se întoarse către noi cu palmele goarnă:

– Voi, de pupa, trageți, two-six-heave! Voi, de la prora, trageți, two-six-heave! Hai, că se mișcă. Pupa, prora, pupa, prora, ușor, ușor, gata!

Grayhound se lipi cumințică de ponton cu cele 60 de tone ale ei și cu cei 8 echipieri leoarcă de sudoare. Primesc toate creditele cuvenite pentru sclipitoarea idee. Rachel și Kristina, care înainte de operațiune tocmai se schimbaseră în haine de oraș, îmi declară iubire pe viață.

Camaret-sur-Mer e atât de pustiu și de liniștit încât descălecarea noastră în portul turistic capătă proporțiile unei invazii vikinge. Trei sferturi din restaurante și magazine sunt închise. Nici la biroul marinei nu e nimeni care să ne vândă jetoane pentru dușuri.

Singuraticul Camaret cu barcazurile lui lipsite de obiectul muncii.

Remy nu stă la discuții cu civilizația și sparge caseta, din care curg pe pardoseală câteva monede de plastic, fiecare echivalând cu 5 minute de apă fierbinte. Fetele intră primele, iar băieții își așteaptă rândul spălându-se pe suflet cu câte o bere la bodega de alături.

– Marcus, ce-a fost faza de mai devreme? Tu chiar m-ai luat în serios cu andocatul manual? Eu glumisem.
– Păi ce-are? Dacă puteam s-o facem așa de ce să fi folosit motorul? Nu e chestie de zgârcenie, îți dai seama, consumam un degetar de motorină pentru așa o manevră. Dar a fost o ocazie să învățăm împreună, nu?
– E drept, a fost o schemă pe cât de simplă pe atât de ingenioasă. Nu m-aș fi gândit neam la așa ceva.
– Vezi? Acum știi ceva nou, care s-ar putea să-ți folosească într-o zi. În plus de asta, andocarea ne-a pus să muncim umăr la umăr, cot la cot, să tragem ca o adevărată echipă. E un sentiment minunat să strângi mâna unui coleg după ce-ați făcut o treabă bună împreună.

(Video: Marcus îmi dă câteva sfaturi și exemple despre utilizarea sustenabilă a forței vântului și a resursei umane.)

Orășelul ne dă de înțeles, prin câteva tusete discrete, că s-ar cam duce la culcare. Cel mai curat echipaj din lume – din care încă ies aburi mirosind a șampon – dă gata ultimele înghițituri de bere și se întoarce la bord pentru a sărbători cum se cuvine prima traversare a lui Grayhound de anul acesta și, destul de probabil, prima călorie cu vele peste Canalul Mânecii din 2016. Mâine vom porni mai departe, spre Douarnenez, destinația finală, dar ce-a fost mai greu a trecut. Să trăiască nea șofer.

Desfacem două sticle de vin din podgoriile lui Stephan și una de rom Kraken din rucsacul lui Ed. Marcus dă jos chitara de pe peretele cușetei matrimoniale, o acordează și ne-o întinde. Degetele lui titanice, capabile să construiască mașini, să împletească parâme și, într-un viitor apropiat, să croiască pantofi, nu încap pe ulițele înguste ale grifului. Primesc instrumentul și încep un cântec melancolic de-al lui Jimmy Buffett, pe care colegii îl ascultă cu gândul departe, dincolo de cer.

“Mother, mother Ocean, I have heard your call.
Wanted to sail upon your waters
since I was three feet tall.
You’ve seen it all, you’ve seen it all”

Toată lumea s-a dus la culcare înainte de miezul nopții.  Rămân singur pe punte cu chitara în brațe, să prind în ea ce stele mai cad.

Mulțumiri.

La finalul episodului aș dori să mulțumesc următorilor:

– ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
– companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
– concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II. 

(va urma)