Regate Pierdute (2). Grădina cu oameni.

Să fi luat băncile de pe Bulevardul Beijing una câte una, înarmați și cu cagule negre pe fețe, n-am fi stârnit atâta panică în personal ca atunci când am cerut să schimbăm niște euro. Paznicii se uitau unii la alții blocați, nu știau dacă să ne atace sau să se predea, iar corporatiștii la costum sau taior nu dibuiau cum să se mai ascundă în spatele monitoarelor de groaza și rușinea că, deși angajați în bănci cu nume sonore care învârt miliarde prin Asia și aiurea, deși postați aici, în buricul capitalei provinciale, Kunming, niciunul nu știa o boabă de engleză, nici măcar aceia deasupra cărora scria mare și bilingv Money Exchange.

Astfel ne-au trimis la plimbare – bu, ma yu (nu, nu este, nu se poate) – sub diferite pretexte pe care nu le-am înțeles, trei sedii de bănci, fiecare arătând cu degetul spre următorul sediu unde cică s-ar putea. La a patra bancă, după panica firească, ni s-a dat de înțeles că se poate face “combinația financiară” pentru care am venit și, după o scurtă așteptare pe canapelele din foier, așteptare nemotivată, pentru că nu erau alți clienți în bancă, am fost îndrumați spre un ghișeu ascuns după o tufă, lângă lifturi.

Tânăra de dincolo de geam ne privea implorator, deși știa că soarta îi e pecetluită: vom vorbi în engleză și ea va muri. I-am întins cinci hârtii de 100 de Euro și i-am spus, rar, că vrem să-i schimbăm. S-a chircit sub greutatea vorbelor și a operațiunii pe care urma să o facă – operațiune învățată probabil demult, în prima săptămână de după angajare -, apoi ne-a întrebat, la tragere de timp și într-o engleză atât de chinuită încât îmi venea să chem Salvarea:

– În ce monedă vreți să schimbați?

Ca să nu i-o zic pe aia cu Botswana, am lăsat-o pe Elena la ghișeu și-am ieșit în stradă să fumez o țigară, să mă uit la oameni și să fac ceva fotografii de pe pasarela plină de flori care traversa bulevardul. Era o lumină minunată.

Răsăritul continuu.

Sunt nu știu câte Veneții ale Estului, dintre care trei în India, nouă în China și zece în Japonia (inclusiv Hiroshima), ca să nu mai număr Micile Veneții împrăștiate prin toată lumea, în orice târgușor prin care curge un canal suficient de lat ca să-i încapă o lotcă. Ar mai fi vreo 40 de Veneții ale Nordului, împrăștiate din Franța până în Estonia și o Mică Veneție a Vestului, Venezuela însăși, al cărei nume asta înseamnă. Adăugăm cele aproape 30 de Parisuri ale Orientului, printre care și Bucureștii, și parcă-l vedem pe birocrat cum se strecoară slugarnic în biroul superiorului său, cu ochii sclipind viclean:

– Șefu’, am un slogan genial pentru campania noastră de turism.
– Zi, Ling, ce slogan ai?
– Ceva cu Veneția!
– Genial, băi, cum de nu m-am gândit eu la asta?

(Dacă se gândea șeful, ieșea ca-n reclama Orange Wednesdays)

Din aceeași serie a creativității de conțopist, Kunmingul a primit supranumele de Orașul Eternei Primăveri, la fel ca Medellin din Columbia, Trujillo din Peru, Da Lat din Vietnam și încă vreo opt muncipii din America Latină.

Un copywriter sclipitor și tobă de marketing turistic – nu că m-aș gândi la cineva anume – stând doar câteva minute pe pasarela de deasupra Bulevardului Beijing și privind spre nordul orașului scăldat, la orele aproape 11, de o lumină virginală, încă limpede și promițătoare, încă neîmbâcsită de pulberea orelor tocate sub roți de mașini, pași, resturi de mic dejun și așteptări ale prânzului, ar fi sunat deîndată la sediul central al Partidului Comunist Chinez din localitate, ar fi cerut legătura la secretarul cu propaganda și i-ar fi zis atât:

Orașul Răsăritului Continuu.

Nu, tovarășe secretar, nu e același lucru cu vrăjmașa Țară a Soarelui Răsare. Acolo răsare și gata, e o reușită punctuală. La dumneavoastră în urbe, el răsare de la prima rază, adică de pe la 6.30 în noiembrie, și până târziu, când apune repede. Practic, dacă vreți the rational behind it, în Kunming e lumină de răsărit până la lumina de apus.

Dar chinezii n-au un asemenea copywriter. Era cât pe ce să-l aibă în 2014, dar au fost fraieri și-au tras țeapă.

M-am întors la bancă după zece minute, speriat că Elena o fi ieșit între timp și nu m-a văzut pe pasarelă. Dar pe partea ei de ghișeu nu se întâmplase mare lucru: stătea în continuare cu pașaportul și banii în poală și privea fix, ca o cobră gata de atac (iartă-mi comparația, iubito), prin geamul care-o despărțea de pradă.

De partea cealaltă era agitație mare. Un întreg colectiv de oameni ai muncii se angajase în susținerea neabătută a colegei aflată la ananghia schimbului valutar. Până atunci se căutase ceva, care finalmente fu găsit când am apărut eu: aparatul de numărat și verificat bancnote străine. Casiera l-a scos din cutia lui originală, l-a băgat în priză și l-a pornit. Cred că încă avea plasticul pe el.

Du-te și ia-ți țigări, că aici mai durează, mi-a zis Elena privind la fel de fix către gaura din geam prin care, la o adică, chiar s-ar fi putut strecura o cobră.

A durat cu totul cam 45 de minute. Dacă am fi știut de la început că e așa greu, am fi schimbat tot ce-aveam prin buzunare. Am fi putut scoate de la bancomat, la o adică, era puzderie de ele, dar nu acceptau decât UnionPay, Mastercard-ul Chinei. Am fi putut plăti de pe telefon cu AliPay sau cu WeChatPay, dar nu aveam așa ceva, fiindcă veneam de pe Pământ. Or, aici eram în altă parte.

De ce nu e China pe aceeași lume cu noi.

De-a lungul istoriei sale, China s-a comportat adesea ca o scoică. După perioade de efervescență și expansiune la capătul cărora te-ai fi așteptat să nască perla, s-a închis brusc, ermetic și zgomotos pentru câteva decenii sau secole. A dispărut din lume cu totul, de parcă n-ar fi existat niciodată. Clap!

Fostul comandant de submarine Gevin Menzies arată, de pildă, în 1421: The Year China Discovered the World, că după cele șapte voiaje legendare ale imensei flote chineze conduse de amiralul Zheng He între 1405 și 1433, voiaje în timpul cărora chinezii ar fi ajuns inclusiv pe coasta pacifică a Americii de Sud, succesorul împăratului Yongle ar fi ordonarea distrugerea capacităților maritime lung-curier și stoparea explorărilor maritime.

La originea acestei decizii nu a stat o nebunie de moment a împăratului, ci presiunea exercitată de mongoli pe granița de nord a Chinei. Cu o frontieră în flăcări, imperiul nu-și permitea extravaganțe de genul celor desfășurate, în anii următori, de Spania, Portugalia, Olanda, Anglia și Franța, ale căror explorări și cuceriri maritime aveau să facă din Europa de Vest principala putere mondială pentru secole de-a rândul.

În momentul în care China începe să se simtă bine în pielea ei și încerca să iasă în lume, o amenințare externă sau o tulburare internă o obliga să se re-baricadeze în propria bucătărie, să-și suflece mâinile și să ia totul de la început. Nu e de mirare, deci, izolarea în care se găsește China chiar și azi, în ciuda progreselor progresului tehnologic și economic înregistrat.

Pentru a supraviețui în granițele imperiale, China trebuie să atingă un nivel de autosuficiență care s-o pună la adăpost de orice fel de blocade, fie ele militare, comerciale sau financiare. China, cea mai populată țară a lumii și a patra ca suprafață, este extrem de vulnerabilă atât atacurilor din afară cât, mai ales, celor din interior (detaliez în acest articol).

Minoritățile Chinei, ca piticul sovietic.

Cei pe care îi numim cu atâta larghețe chinezi (respectiv chineji, în cercurile elevate anticomuniste) sunt de fapt o îngemănare de etnii, limbi și culturi unele înrudite, altele complet străine una de alta. China recunoaște oficial 55 de minorități etnice care, însumate, constituie circa 8% din populație. În termeni absoluți, asta înseamnă în jur de 120 milioane de oameni. Ca-n bancul cu sovieticii se lăudau cu cel mai mare pitic din lume, China are cea mai numeroasă populație minoritară de pe glob.

Restul, până la un miliard patru sute, e reprezentat de majoritatea etnică Han. Însă și aceasta este alcătuită din mai multe sub-grupuri care, deși colmatate de-a lungul istoriei într-o mare familie, nu sunt atât de omogene pe cât s-ar părea. Și asta se vede (mai exact, se aude) în momentul în care un pechinez (adică localnic din Pekin/Beijing) vorbitor de mandarină încearcă să se înțeleagă cu un vorbitor de cantoneză, hakka, siang, min sau guan – o parte din dialectele regionale – și nu reușește. Îi unește, cât de cât, scrierea, oricât de complicată ar fi ea (deși, așa cum explic aici, există o logică splendidă în spatele kanzi)

Cu totul, pe cuprinsul Chinei se vorbesc circa 300 de limbi și dialecte dintre care unele nici măcar nu aparțin marii familii sino-tibetane din care se trage mandarina. Avem limbi turcice (vorbite de uighurii și cazacii din nord-vest), limbi kradai (vorbite în sud), limbi austroasiatice (la granițele cu Burma și Vietnam), limbi tungușe (de pildă, manciuriana) și chiar limbi de neam indo-european, ca cele folosite de minoritățile rusă și tadjic-pamiră.

Avem limbi tonale și atonale, limbi aglutinante și limbi analitice, limbi cu origini și filosofii atât de diferite încât se poate spune despre China că este un adevărat atlas cultural al Eurasiei. Iar cel mai dens capitol al acestui atlas este provincia Yunnan.

Yunnan-ul găzduiește 25 dintre cele 55 de minorități oficiale, iar diversitatea acestora este una asemenea – în sens matematic – mozaicului etnic și cultural-lingvistic al Chinei mari. Unele dintre aceste minorități sunt încă majoritare în locurile de baștină și numără milioane de indivizi: Lolo-Yi (aproape 5 milioane), Bai și Hani (1,5 milioane). Altele, ca minunații Pumi de la granița vestică sau Jinuo, din valea Mekongului, abia dacă mai adună câteva zeci de mii de membri declarați. Spun declarați pentru că un număr necunoscut, dar consistent, de minoritari au fost integrați în masa Han fie biologic, prin căsătorii mixte, fie cultural, fie economic. E parte din Marele Plan pe care etnia astăzi majoritară l-a urmărit, timp de secole, pentru a-și consolida hegemonia asupra „sălbaticilor”.

Grădina antropologică.

Dacă aceste 25 de grupuri etnice au reușit să supraviețuiască identitar atâta vreme în calea tsunami-ului etnic, cultural și politic care se tot prăvălește dinspre Est, acest lucru se datorează numai și numai reliefului Yunnan-ului, pe care l-am creionat în Episodul 1. Același relief, cu suișurile și coborîșurile sale amețitoare, cu junglele sale de nepătruns, cu munții săi inescaladabili și cu fluviile sale care clocotesc în canioane abisale, face aproape imposibilă încercarea de a întâlni toate aceste 25 de etnii la ele acasă. De aceea, antropologul amator și lipsit de resurse infinite se vede nevoit să se mulțumească, pentru început, cu o vizită la Yunnan Nationalities Village (YNV).

Yunnan Nationalities Village, Kunming

YNV este un Muzeu al Satului populat. Pe 89 de hectare întinse între Kunmingul vechi și malul de nord-est al splendidului lac Dian/Dianchi, autoritățile chineze au construit o „grădină antropologică” în care toate cele 25 de minorități, plus majoritatea Han, sunt expuse cu arhitectura, costumele, credințele, obiceiurile, cântecele și dansurilor lor. În ciuda unui aer permanent și inevitabil de surogat, parcul este o realizare impresionantă, dacă nu prin precizia etnologică – pe care mi-ar fi greu s-o evaluez – măcar prin cantitatea uriașă de muncă și logistică pe care amenajarea și operarea unui astfel de compex o presupun.

Pentru fiecare grup etnic există un mini-sătuc compus din câteva case construite în arhitectura și materialele originale. Fiecare cătun este amplasat într-o peisagistică similară, pe cât posibil, celei din leagănul originar al etniei respective, și are atașat un lăcaș religios tipic culturii acesteia. Ulițele și cerdacurile sunt populate de etno-actori minoritari, îmbrăcați în minunate și diverse costume tradiționale, care se dedau, demonstrativ, activităților dominante ale culturii din care provin. Pumi cântă la lăute, Naxi distilează rachiu, Yi fac grătare și așa mai departe.

De la 9 la 5 după amiaza, tot la jumătate de oră, într-unul dintre aceste sate artificiale, etno-actorii prezintă un mic spectacol de cântece și dansuri, iar pe parcursul unui an se țin aici câteva dintre festivalurile iconice ale diverselor culturi. Songkran-ul etnicilor Dai, pe care-l găsim sub aceeași formă în Thailanda, se ține în aprilie. Sărbătoarea Torțelor, tipică minorității Yi, are loc în iunie. San iue jie, festivalul-iarmaroc al Bai-ilor, se întâmplă în martie. Și așa mai departe. Un Yunnan la scară mică pentru turiștii pantofari care n-au nici timp, nici condiție fizică, să meargă până-n creierii munților ca să-și facă selfie cu „barbarii” colorați.

Și aici, ca și-n alte țări care nu au reușit pe deplin să-și turtească minoritățile, răzbate condescendența naționalității dominante. Doar că în China condescendența izvorăște nu doar dintr-o superioritate economică și socială a majoritarului, ci și dintr-una ideologică. După Marx, omenirea a cunoscut șase stadii majore de dezvoltare, începând cu comuna primitivă (sau comunismul primitiv), fără clase și fără bunuri private, trecând prin feudalism și capitalism, și culminând cu comunismul internaționalist în care nu mai există națiuni, conducători, clase, proprietate, bani și, mai ales, religii. Pusă în versuri, gândirea lui Marx ar suna cam așa:

Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion, too.

Priviți din această perspectivă marxist-lennonistă, etnicii minoritari sunt nimic mai mult decât niște rămășițe atavice ale unor epoci – primitive, feudale, capitaliste – pe care progresul, în lungul său marș, le-a smuls din rădăcini și le-a stocat acolo unde le este locul: în muzee cu exponate vii al căror unic scop este să ne reconfirme că trăim în cea mai bună dintre lumi, în cel mai bun dintre timpuri.

Așa cum bine observă mai mulți autori, minoritățile sunt tratate adesea ca niște entități bidimensionale, ca niște păpuși de hârtie ale căror unice preocupări sunt muzica, dansul și artizanatul. Specialiștii numesc asta orientalism domestic, adică tendința de a exacerba elementele pur decorative ale unei culturi minoritare în detrimentul identității sale profunde, al fundamentelor sale sociale și spirituale, al aspirațiilor sale politice. La polul opus, majoritatea – în cazul de față Han – este prezentată în tonuri serioase, pragmatice, ne-exotice de parcă, așa cum observă Colin Mackerras, n-ar fi pline cluburile și saloanele karaoke de han-i care cântă, țopăie și se maimuțăresc în cele mai tribale maniere posibile.

Cât de înapoiați, cât de barbari sunt acești reprezentanți ai neng’ge shanwu (cei buni la cânt și joc), ne putem da seama nu atât după căsuțele lor tradiționale din care lipsește betonul, și nici din instrumentele lor muzicale care nu au port USB, ci studiindu-le originile, limba, credințele, organizarea socială și, mai ales, mitologiile din care decurg toate acestea.

And the world will live as one.

Răsfoind The Columbia Anthology of Chinese Folk and Popular Literature, am descoperit o legendă, un mit fondator al etniei Pumi, grup originar din platoul tibetan și strămutat în Yunnan în secolul XIII la ordinele lui Kublai Khan. Numele lor, rostit Pumi, Peimi, Pumiri sau Pumying, are înțelesul de Oameni Albi. Albul este culoarea lor sacră, iar animalul totemic al pumi-lor este tigrul alb.

Tânără Pumi în costum tradițional (mai puțin pălăria).

Legenda vorbește despre un frate și o soră – Zerijamu și Cuziluyi – care, la începutul lumii, erau singurii oameni de pe Pământ. Zerijamu își iubește sora și îi propune să se căsătorească pentru a avea urmași, dar fata se rușinează de această perspectivă incestuoasă și refuză. Cei doi se adresează Zeității Supreme, care îi sfătuiește să plece în lume, fiecare în altă direcție, și să-și găsească parteneri. Băiatul o ia spre est, fata spre vest și merg, și merg, până când, după câțiva ani, se întâlnesc. Apoi unul o ia spre nord, celălalt spre sud, și se întâmplă la fel.

În fine, după mai multe încercări fără succes de a-și găsi perechi, cei doi frați ajung din nou în fața Zeității. Băiatul insistă să-și ia sora de nevastă, iar aceasta refuză în continuare. Atunci, zeul îi supune la încercări care să le probeze – sau infirme – destinul de a fi împreună. Toate cele trei indică o compatibilitate perfectă: Zerijamu și Cuziluyi sunt făcuți unul pentru celălalt, dar sora refuză în continuare. În disperare de cauză, Divinitatea le propune celor doi să devină Soarele și Luna, iar după o serie de ezitări, fata acceptă. Însă, contrar multor altor mitologii, rolurile se inversează. Cum fata se teme de noapte și întuneric, este preschimbată în Soare, iar băiatul devine Lună. End of story.

Din acest basm identitar al unei populații care actualmente numără mai puțin de 40.000 de suflete, putem extrage patru idei foarte interesante. Primo: Pumi aveau dacă nu certitudinea, măcar intuiția, că Pământul e rotund și că doi călători care merg în direcții diametral opuse se vor întâlni la un moment dat. Secundo: deși catalogați drept animiști, Pumi căutau îndrumare la o Zeitate Supremă, nu la copaci și pietre.

Tertio: regăsim motivul celor doi copii divini, frate-soră, care trăiesc ca soț și soție, în mitul hiperboreean al gemenilor cosmici Apolo-Artemis/Diana. Quarto: personificarea răsturnată Soarele-feminin/Lună-masculin, deși rarissimă, apare și în civilizații îndepărtate, cum ar fi cea din vestul extrem al Turciei hitite, unde zeitatea solară era de gen feminin, Arinna, iar Lunii îi corespundea un zeu bărbat, Arma (așa cum va descoperi Dragoș în Episodul 9 din Pământul de Mijloc).

A-i dezbrăca pe acești Pumi de hainele lor colorate nu înseamnă, deci, a-i depersonaliza, ci a pătrunde într-un alt mod de a privi și de a trăi lumea, poate inferior, poate superior (după ce criteriu poți judeca?), dar cu siguranță plin de învățăminte. Asta reprezintă de fapt diversitatea cea atât de slăvită în formă și atât de osândită în fond: coexistența în complementaritate a mai multor ethosuri vii. Sintezele și noile ethosuri apar natural, în timp, nu sub barosul revoluțiilor culturale:

Să transformăm educația, literatura, arta, și celelalte componente ale superstructurii care nu corespund bazei economice soclialiste, pentru a facilita consolidarea și dezvoltarea sistemului socialist. (Extras din „Cele 16 puncte”, documentul-manifest al Revoluției Culturale dintre anii 1966 și 1976). Altfel spus, I hope some day you’ll join us/ And the world will leave as one.

 În episodul trei vom întâlni un mic popor montan în sânul căruia a germinat admirabil o astfel de sinteză. Episodul 1 e aici. 

(Va urma)